Nu-mi venea sa ma sinucid, nici sa ies in piata publica. Nu aveam decit rareori insomnii. Dar eram neimpacata, fiindca pieptanatul de dimineata pina seara cu palalaia imprejur mi se parea jalnic. Singurul om care mi-a explicat pe larg, in salonul lui din Armeneasca, de ce e bine ca in vremi de restriste sa se pieptene macar citeva babe a fost Alexandru Paleologu. Parca m-am mai linistit.
A venit revolutia si de atunci tara tot arde. Incepind din ’90, singura sau impreuna cu prietenii, am facut si eu ce-am putut si ce-am stiut, cu elan si zel imprastiat pe toate baricadele, cam ca la pasopt. Am trecut la catedra si le-am vorbit studentilor, am scos reviste, am pus pe picioare edituri, fundatii, asociatii, am semnat proteste si apeluri, am iesit, daca a fost cazul, si-n piata publica. Nu ma mai priveam in ochi pentru ca nu prea aveam timp si motive. Faceam multe si nu riscam nimic. Eram impacata cu ocupatia mea de cetatean si pompiar. Nu ma mai pieptanam deloc, pentru ca mereu credeam ca e ceva arzator la ordinea zilei si ca trebuia sa sar si eu cu tulumba. Asta a tinut pina prin 2001, cind am inceput sa obosesc. Or fi fost virsta, uzura, ba chiar o lehamite si-un fel de deznadejde. Pentru prima oara mi s-a parut ca avintul meu pompieristic n-a fost nici macar apa de ploaie, ci o stropitoare pentru stins o rafinarie in flacari. Si iar am inceput sa ma piaptan toata ziulica.
M-am baricadat in biblioteca si-am inceput sa scriu despre dandysm. Si despre feeriile culinare. Si despre stravechile amazoane. M-am apucat sa le vorbesc studentilor despre Ahile si Patrocle, despre Ulise sau Tristan si Isolda. Macar o data pe zi voiam sa ma privesc in ochi, dar privirea aluneca grabita si piezis. Imi statea pe buze intrebarea ce faci, babette, iar te piepteni?, dar n-aveam chef sa-mi racesc gura. Nu ma bintuia vreo insomnie sau neliniste, fiindca pluteam intr-o apa calduta, tihnita si pentru ca stiam deja la ce-i bun pieptanatul babelor pe fond de incendiu. Asta a tinut pina anul trecut, cind am vazut unde te poate duce atipelul baltit si pieptanatul non stop. Totul a inceput cu niste biete corpuri omenesti si s-a terminat cu ditai trupoiul.
Citiva oameni din preajma s-au mistuit brusc din multe motive, dar si pentru ca noi n-am avut energie sau timp sa stam de straja linga ei. Ne pieptanam alene si cu importanta. La fel a inceput sa se mistuie, dar nu brusc, ci lent, ca intr-o infectie, si un corp mai mare, numit pompos, prin tratate, corp politic. Vedeam limpede ce se petrece, dar continuam sa ne coafam cu eleganta, ba chiar ifos, ca si cum povestea nu ne privea si pe noi, ca si cum ceea ce fusese cistigat nu mai trebuia pazit. De data asta eu una am hotarit sa ma piaptan doar in zori, ca sa nu ies pe strada ciufulita. Si in rest, macar citeva ore pe zi, o sa ma fac santinela.