Desi, ca sa fiu sincer, nu-i intru totul adevarat. Am un cont pe Facebook. De ce sa n-am, de vreme ce e gratis? Si dupa cum mi s-a sugerat, e mai bine sa mi-l fac eu, ca sa nu il faca altcineva in numele meu si sa-l foloseasca pentru cine stie ce trasnai. S-a mai intamplat si la case mai mari, si la case mai mici. Asa ca am un cont acolo, dar nu sunt activ. Sunt pasiv. Lenes. Nici macar nu intru pe pagina respectiva decat din an in Pasti si habar n-am cum s-o folosesc. Stiu ca mi-ar veni usor sa invat, ca interfata e fool-friendly, asa ca nu-mi trebuie cine stie ce inteligenta ca sa-mi construiesc propria casa Facebook, dar n-am nici o tragere de inima.
Nu cred ca-s de condamnat. Toti cei cu care am vorbit au pagina de Facebook, toti activeaza intermitent si aproape necontenit acolo si toti m-au asigurat ca e o pierdere ingrozitoare de vreme – dar, pe de alta parte, ca nu se poate altfel, fiindca daca nu esti pe Facebook, nu existi, si ca daca vrei sa afli ceva despre cineva, ceva despre orice, n-o poti face rapid si eficient decat acolo. Bine, banuiesc ca daca ar incepe al Treilea Razboi Mondial, n-ar fi nevoie de Facebook ca sa aflu vestea, dar viata fiecaruia e umpluta cu lucruri mult mai marunte decat ditamai conflictul global.
De exemplu, ma intreaba un prieten daca am auzit despre cearta crunta dintre Cutare si Altcutare. De unde sa aud? Pai, de pe Facebook, de unde altundeva? Acolo se cearta. Cum adica, pe pagina cui? A lui Cutare sau a lui Altcutare? A, nu, mi se raspunde, nu acolo, ci pe pagina altcuiva. Nu pricep. Cum adica, daca se cearta ei doi, de ce-ar face-o in casa altcuiva? Pentru ca de-acolo a pornit totul – dar daca eu nu sunt pe Facebook, n-am cum sa inteleg. Ar trebui sa fiu. Adica sa activez.
Dar ca prietenul nostru X a publicat o carte noua, asta sigur am auzit, nu? De unde? Pai, evident, de pe Facebook. Si are lansare zilele astea, candva curand, dar mai bine sa ma uit eu pe Facebook si sa vad. Fiindca acolo se petrece totul. Polemici, prietenii, lansari, vesti bune sau proaste, bucurii sau manii dezlantuite, toate s-au mutat acolo. E ca si cum intreaga planeta literara – ba de fapt aproape intreaga planeta – ar fi ajuns sa implineasca visul de aur al autorilor de science-fiction: colonizarea altei lumi. Doar ca lumea aceea e una virtuala si in loc sa plece de aici in cohorte nesfarsite, cu nave spatiale argintii si aerodinamice, pleaca „un pic“ cu computerul sau smartphone-ul si construiesc noua civilizatie umana pe planeta Facebook.
Culmea e ca din lumea aceea primesc din cand in cand si eu mesaje, la care probabil ca ar trebui sa raspund. Unele sunt chiar importante si ma privesc direct, deci s-ar cuveni sa fac ceva. Dar cum s-o fac? Sa devin „activ“? Pai eu sunt foarte activ zi de zi, mai activ decat mi-as dori, si tocmai de-aia nu-mi prea ramane mult timp.
Si-apoi mai sunt si problemele logistice, umane, sociale. Trebuie sa cer si sa accept „prietenii“. Cum fac asta? Daca nu-mi place cineva anume? Sa-l resping asa, de la obraz? Ar fi mai rau decat acum, cand stau in coltul meu si nici eu, nici acel cineva anume nu stim ca n-o sa ne intelegem. Mai rau, daca ma trezesc ca sunt prieten cu prieteni care nu-i plac pe alti prieteni de-ai mei? Daca se cearta si ei pe pagina mea, ca Altcutare si Cutare, iar eu trebuie sa fac pe mediatorul? Asta imi mai lipseste acum. Sau, si mai rau, daca ma trezesc ca n-am nici un prieten?
E greu in lumea aia virtuala. Ma si mir cum se invart altii cu atata usurinta prin ea, la vedere. Pe de alta parte, vreau si eu sa exist, cine nu vrea? Poate ca intr-o buna zi o sa-mi iau si eu inima in dinti si-o sa pierd vremea construindu-mi ce-i de construit pe acolo. Vad ca pe planeta Facebook nu exista limita de locuri. Ba chiar parca e o ditamai viermuiala… Uf. Ma mai gandesc.