Am fost un microbist norocos. Generatia mea a apucat sa vada acea Craiova Maxima care lupta de la egal la egal cu Fiorentina, Leeds United, Kaiserslautern, Benfica Lisabona (echipe mai puternice atunci decat sunt azi) si care, in 1983, se califica intr-o semifinala de cupa europeana – o premiera pentru Romania. Dinamo Bucuresti nu imi placea in mod deosebit, dar m-am bucurat s-o vad in 1984 in semifinalele Cupei Campionilor (actuala Champions League), dupa ce ii elimina pe italienii de la Inter Milano. Iar peste doi ani, in 1986, a venit inegalabila performanta a Stelei, care cucerea Cupa Campionilor Europeni.
Cam tot pe atunci, in 1983, nationala de fotbal a Romaniei invingea cu 1-0 proaspata campioana mondiala, Italia lui Paolo Rossi, Dino Zoff, Conti, Bettega. Un ziar din epoca trantea atunci titlul nationalist-comunist „Dacii au invins romanii“ – prin golul dacului Ladislau Bölöni, daca mai tine minte cineva. Caci fotbalul a fost mereu o confruntare simbolica intre natiuni, cluburi, orase, un fel de lupta pentru suprematie sau macar pentru prestigiu, purtata cu armele pasnice ale sportului.
Regimurile totalitare, de la cel nazist pana la cele comuniste, au stiut sa valorifice din plin functia simbolica si spectaculara a sportului. Au pompat bani, resurse si energii imense in aproape toate sporturile, stimulandu-le artificial (in toate sensurile cuvantului). Au folosit succesele sportive in razboiul de propaganda impotriva adversarilor ideologici. In acelasi timp, pe plan intern, aceleasi victorii erau o sursa de stimulare a mandriei patriotice, controlata de partidul-stat. Nu doar fotbalistii Stelei, ci intreaga Romanie a trait acea bucurie imensa de acum treizeci de ani, cand clubul sportiv al armatei R.S.R. a cucerit Cupa Campionilor. Fiecare dintre noi invinsese prin procura C.F. Barcelona, aparase patru penaltiuri, impartasise victoria Stelei si cucerise o cupa mica a campionilor.
Ceea ce s-a cladit atunci, spre slava statului socialist, a fost exploatat din plin dupa prabusirea acestuia. In 1990, la campionatul mondial din Italia, Romania ajungea in optimi, dupa un egal cu Argentina lui Maradona si Caniggia si o victorie simbolica impotriva Uniunii Sovietice. In 1994, in Statele Unite, aproximativ aceeasi echipa, asa-numita „generatie de aur“, ajungea in optimile Cupei Mondiale, dupa ce invingea Columbia, S.U.A. si Argentina. Sa invingi Argentina! Da, acel meci a fost probabil apogeul fotbalului romanesc. Caci unde sunt azi Dinamo sau Universitatea Craiova? Unde e Steaua, campioana Europei? Si mai ales unde-i nationala care juca de la egal la egal cu marile echipe ale lumii?
Da, am fost o generatie de microbisti norocosi. Mai norocosi decat cei care i-au apucat pe Dobay, Baratky, Wetzer sau Stanciu (cu totul alt Stanciu decat cel de azi) si chiar decat cei ce au vazut pe teren generatia lui Dobrin, Rica Raducanu, Dumitrache, Dembrovschi. Mi-e mila de microbistii de azi. In luna mai au fost bombardati cu rememorari nostalgice ale finalei Cupei Campionilor din 1986, iar in iunie au vazut o echipa a Romaniei impiedicata, obosita si, intr-un final, invinsa de Albania. Gloria trecutului si mizeria prezentului.
Numai ca dezastrul fotbalistic de azi isi are sursa exact in gloria noastra de ieri. Si e legat de evolutia intregii societati romanesti postrevolutionare. Caci, asa cum spuneam, fotbalul e un sport popular si reflecta foarte bine starea societatii in care se dezvolta. Dar mai vorbim saptamana viitoare.