Sunt dimineti in care ti se face foarte dor de o voce. Cei mai buni scriitori sunt, pana la urma, voci. Cuvintele lor se unesc in texte, iar textele acestea lasa in tine ferestre. Si toate acestea sunt totusi doar drumuri pe care pasesc lumina, adevarul, furia si altele, la fel de inexplicabile.
Intr-o dimineata de la sfarsitul lunii trecute mi s-a facut, deodata, foarte dor de José Saramago. Nu stiu de ce s-a intamplat. Pur si simplu, s-a intamplat. Saramago a murit acum sase ani, tot intr-o vara, imi amintesc bine – i-am scris necrologul intr-un ziar din Bucuresti. M-am gandit ca poate aceasta sa fie explicatia – era din nou iunie in lume –, si am lasat lucrurile asa.
Am inaintat prin opera portughezului pana am ajuns la un roman scurt, pe care il ignorasem in tinerete. Am ajuns la Cain. Eram pregatit?
José Saramago a fost ateu si comunist. Nu a avut o relatie deloc tandra cu Dumnezeu, in schimb se intelegea bine cu adevarul si cu constiinta. Exista sceptici care considera ca, in definitiv, Dumnezeu, adevarul si constiinta sunt totuna. Cine stie?
Cain (Polirom, 2014, traducere din limba portugheza de Simina Popa) este o carte care ii face dreptate biblicului Cain. Aici, Saramago se ia la tranta cu Dumnezeul Vechiului Testament, pe care il contesta, pe care il gaseste obsedat de sine, paranoic si insetat de sange.
Cain-ul lui Saramago calatoreste prin spatiu si mai ales prin timp, fugar, insemnat cum a fost de Dumnezeu pentru ca si-a ucis fratele, este martor al tuturor marilor intamplari ale Vechiului Testament, si de fiecare data se revolta fata de fatarnicia Atotputernicului, pe care il judeca dintr-un unghi moral greu de contestat.
Cain are de-a face cu Avraam, cu Isaac, cu Moise, cu Iov, cu Noe, cu Turnul Babel, cu Sodoma si cu Gomora. Pribegeste prin tot timpul acesta, negasind deloc exagerata pretentia de a-l ucide pe Dumnezeu.
Dumnezeul Vechiului Testament primeste de la Cain-ul lui Saramago cateva retorice cumplite. Mai multe generatii de teologi ar trebui sa-si rezerve vietile ca sa incerce sa lamureasca, fie si sumar, caile Domnului, asa cum le arata acest Cain.
José Saramago e pur si simplu revoltat de firea acestui Dumnezeu razbunator si iubitor de slava. Iar in tot acest timp, sarmanul Cain ramane un om. Un om supus pacatului, un criminal, desigur, dar un om.
Cain, cu paginile sale de umor amar si erotism surprinzator, nu este totusi printre marile carti ale lui José Saramago. Scriu aici, aceste randuri, din alt motiv. Finalul. Finalul lui Cain este magnific. El singur – finalul! – are puterea de a spune tot ce este esential in opera acestui nobelizat obsedat de umanism.
Finalul lui Cain are claritatea finalului din Dogville, acel tulburator eseu cinematografic de la inceputul mileniului al III-lea.
Caci José Saramago nu se fereste de ultima dintre consecinte: specia umana trebuie sa dispara. O renastere nu este posibila. Dupa potop, era mai bine sa reinceapa neantul.
José Saramago este, deci, ultimul mare nihilist romantic obsedat de dreptate ca valoare suprema a omului pe pamant.
Si la el mai raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea, dar iata ca nici una dintre ele nu face cat dreptatea.
Cain e limpede: nu e drept ca omul sa continue sa traiasca pe pamant asa cum o face, din capriciul unui zeu prea orgolios pentru a-si accepta greselile din zilele Creatiei.
José Saramago a sfidat secole de gandire religioasa cu un curaj care ar trebui sa ne puna pe ganduri. Cain e o nebunie la care bunul-simt obliga.