Regimul comunist a impus o falsa coeziune nationala, construita ideologic, unde partidul era echivalat cu poporul si natiunea. Limbajul oficial exalta patriotismul, unitatea nationala, spiritul patriotic si forta poporului – strans unit in jurul partidului. Doar ca in realitate, mai ales in ultimul deceniu comunist, societatea romaneasca s-a atomizat si s-a enclavizat. Fiecare ajunsese sa lupte pentru supravietuire pe cont propriu si – mai des – in grupuri de interese, construite primitiv si eficient, pe baza celor mai elementare necesitati umane. Iar aceste grupuri au ajuns sa controleze bucati intregi din societate si sa formeze structuri de putere informale, dar foarte functionale.
Apoi a venit caderea regimului. Sau, mai exact, a clanului Ceausescu. In haosul postrevolutionar s-au activat toate retelele informale de putere, care au preluat zonele controlate partial inainte de 1990. Asa a inceput ceea ce am putea numi marele jaf postcomunist. Iar cum in anii 1990 fotbalul a devenit o mare afacere si pe plan international, „generatia de aur“ a devenit, dintr-o sursa de material propagandistic, o sursa de bani. Nu una nesecata, dar cui ii pasa atunci de viitor? Ideea era sa obtii profit, prestigiu, bani atunci, pe loc, sa traiesti clipa, sa profiti de oportunitati.
Ca in toate zonele societatii romanesti, si in fotbal s-a consumat tot ce se acumulase in epoca anterioara, pana cand s-a golit camara. S-au vandut jucatori pe sume imense (si nedeclarate), s-au aranjat meciuri, s-au facut tranzactii cu baze sportive si cluburi. Nimeni nu s-a gandit ce se va intampla dupa aceea, fiindca nimanui nu-i pasa. Nu-i ceva inedit in Romania noastra atomizata, mai mult o adunatura de clanuri decat o natiune veritabila, doar ca intrecerile sportive, mai ales cele intre natiuni, au o aura simbolica puternica, iar infrangerile dor mult mai tare.
Romania n-a fost niciodata o tara prea cunoscuta. Multi neeuropeni habar nu au unde e. Dar prin anii 1990 era suficient sa spui „tara lui Hagi“ si orice sud-american, african sau chiar asiatic avea un reper. Pe atunci, orice echipa nationala de fotbal din lume s-ar fi temut de o confruntare cu Romania, Steaua Bucuresti facea parte din clubul select al campioanelor Europei si jucatorii romani erau cumparati de cele mai mari cluburi din lume. Dar anii au trecut, generatia de aur s-a retras. Dupa ea a venit, incet-incet, pustiul.
Regresia fotbalului romanesc se reflecta trist in propriile noastre comentarii. Pe vremuri ne laudam cu reusitele echipelor de club si ale nationalei noastre. Pe masura ce lucrurile s-au degradat si la cluburi, si la echipa nationala, ne-am multumit sa ne laudam cu reusitele jucatorilor romani din strainatate – in vremurile bune la Barcelona sau Chelsea, iar apoi la Tranzonspor sau Al-Itihad, in ideea ca, poate, mediul nostru corupt distruge fotbalul de club, dar romanii talentati orisiunde cresc si sunt apreciati de toata lumea. Cand si talentele locale au inceput sa se rareasca, ne-am multumit cu reusitele antrenorilor. Azi, in lipsa de altceva, sunt bune si cele ale arbitrilor: tocmai am auzit de la un comentator TV ca ultimul roman de la Euro 2016 se intoarce si el acasa. Era vorba de arbitrul O. Hategan.
Dar culmea regresului a prefigurat-o tot un comentator TV, care, vorbind de vedeta portugheza Ronaldo, a spus la un moment dat ca acesta a debutat la echipa nationala intr-un meci cu Romania, chiar la noi in tara, la Timisoara.
De-aici s-ar putea intelege ca daca nu debuta in nationala Portugaliei pe acest pamant binecuvantat (de Hagi?), n-ar fi ajuns Ronaldo cel de azi.
E, poate, fundul gropii in care s-a afundat fotbalul romanesc. Viitorul nu se prefigureaza nicidecum – nici in fotbal, nici in alta parte. Dar macar avem amintiri, nu?