Dar problemele reale, cred, sunt altele. Un concurs de felul celui de la Bucuresti este, pentru tinerii muzicieni, o lectie si un test in cariera pe tema comportamentului, a capacitatii de concentrare, a preintampinarii si depasirii unei situatii de stres inerent, a sportivitatii si civilitatii in raporturile cu alti artisti. Este, totodata, pentru tara gazda, un soi de vitrina culturala, o ocazie privilegiata de a ilustra capacitatile scolii ei muzicale. Si este, in al treilea rand, un prilej pentru profesorii prezenti in juriu de a-si prezenta public studentii de clasa si, implicit, succesele muncii lor.
Nimeni nu are pretentia si nici speranta de a compara invatamantul muzical romanesc cu acela de la Julliard sau de la Salzburg, pentru a da numai doua exemple ce imi vin in minte scriind aceste randuri. Dar este dezesperant sa constati ca tara gazda a Concursului „Enescu“, avand atatea talente raspandite in lumea intreaga, nu a fost capabila sa prezinte nici un concurent la sectia de pian, ca violonistii din Romania si R. Moldova – cu o singura remarcabila exceptie, Ioana Cristina Goicea – nu au reusit sa intre in etapa a doua, ca, dincolo de versatul Octavian Lup, la sectia de violoncel nu s-a prezentat nici un elev al Academiilor de Muzica din Romania.
Nu exista nici un motiv de a ascunde sau scuza acest dezastru, as spune, al corpului profesoral, nu neaparat al tinerilor muzicieni. Fiindca mai toti cei care au putut sa-si permita sa studieze in strainatate in ultimul deceniu – si nu bursele statului roman au fost hotaratoare – au reusit sa fie macar vizibili, atunci cand nu au castigat primul premiu al vreunui mare concurs international. Exemplul ultim, stralucitor, este violoncelistul Andrei Ionita, la ora actuala student la Berlin si numele cel mai reprezentativ pentru tanara generatie de muzicieni romani din Diaspora. A trecut un an de cand a castigat Concursul Ceaikovski la Moscova, dar nimeni nu il promoveaza cum ar trebui in Romania; nici o inregistrare – din cate stiu – de studio la Radio Romania, nici un disc in recital. Noroc cu BBC-ul, care l-a remarcat, l-a acceptat in programul New Generation Artists si unde a inceput deja sa inregistreze pentru britanici. Cine stie, il vom asculta probabil si la Radio Romania Muzical via BBC.
Relativul dispret sau complezenta aratata Diasporei romanesti nu se vede nicaieri mai bine decat in tratamentul dascalilor romani ce profeseaza cu succes in strainatate, dar carora nimeni nu le-a oferit o catedra sau macar cicluri de cursuri universitare in tara. Disparitia lui Stefan Gheorghiu nu a emotionat pe nimeni, numele lui abia daca mai este amintit, inregistrarile lui nu sunt de gasit, dar golul lasat se resimte astazi. Probabil ca altfel ar fi aratat situatia la Concursul Enescu daca Mihaela Martin, Silvia Marcovici sau Remus Azoitei ar fi fost altfel tratati in ultimul deceniu decat in calitate de „musafiri“, mai mult sau mai putin bineveniti, dar nu altceva decat musafiri, in tara din care au plecat.
Cu siguranta ca, daca prof. Frans Helmerson, atat de apropiat de romani, ar fi fost si profesor invitat al Academiilor de Muzica din Romania, alta ar fi fost situatia la sectia de violoncel a Concursului „Enescu“, acolo unde s-a impus, de altfel, o stralucita eleva a sa de la Academia Kronberg, Anastasia Kobekina.
Mi se povestea de curand ca, la intoarcerea in tara dupa un lung exil, violoncelistul Radu Aldulescu, de la a carui moarte s-au implinit anul acesta zece ani – aniversare neobservata la Bucuresti, in orice caz nu mai mult decat anii trecuti de la disparitia lui Sergiu Celibidache –, nu a fost primit de unul dintre numerosii ministri pretiosi ce s-au succedat la cultura, ca un director al Ateneului si-a gasit doar cateva minute anoste timp de discutie in biroul sau, ca la conservator era manifesta teama, nefondata, ca ar putea cere sa-si reia locul de profesor. Evident, nimeni nu i-a cerut sprijinul pe termen lung pentru a se recladi scoala de violoncel romaneasca. Si, daca s-ar fi intamplat, pariez ca lucrurile ar fi stat altfel astazi.
Dar voi reveni la amintirea lui Radu Aldulescu, care la 17 septembrie ar fi implinit 94 de ani, fiindca, in absenta interesului printre ai sai, catalanii i-au adus recent omagiul intr-o publicatie a festivalului caruia i-a dat viata la Torroella de Montgrí, acolo unde a crescut sute de elevi, multi dintre ei deveniti intre timp violoncelisti si profesori respectati in lume.