Chiar daca nu este cu totul uitat in tara sa natala, cum o atesta cateva discuri publicate in ultimul deceniu de Casa Radio, nimeni nu pare sa fie interesat cu adevarat in Romania in a-i pastra memoria, a lui si a celorlalti doi „muschetari“, fratii Stefan si Valentin Gheorghiu. Impreuna au cantat ani de zile intr-un trio – Trio Bucuresti – absolut remarcabil si ale carui inregistrari ar trebui republicate pe discul compact, fie si numai pentru a ilustra un model si ce inseamna cu adevarat muzica de camera pentru solistii veleitari si mediocri romani ai zilei de astazi. In paranteza fie spus, in mod bizar, cum se petrec adesea lucrurile cu vechii muzicieni de valoare ai Romaniei, am putut asculta trioul din care a facut parte Radu Aldulescu, pe postul de muzica clasica al RAI-ului radiodifuziunea italiana.
Dar nu este neaparat de mirare, fiindca – asa cum o aminteste in evocarea sa Josep Lloret i Cullell – odata decisa calea exilului, Radu Aldulescu a ales sa se stabileasca initial la Roma, unde a fost prim-violoncelist al Orchestrei Simfonice Nationale a RAI intre 1971 si 1975 si a desfasurat o intensa activitate in calitate de solist si interpret de muzica de camera. Ma indoiesc ca in Romania stie cineva ca, in 1972, Aldo Moro, presedintele Italiei, i-a acordat titlul de Cavaler Oficial al Ordinului Meritului Republicii Italiene, ca a primit distinctii precum Saggitario d’Oro si Gonfalone d’Oro si ca a fost numit membru al Academiei Filarmonice de la Bologna.
Tot in Italia, unde in 1978 i s-a acordat cetatenia, a fost fondatorul unei formatii celebre de camera Trio d’Archi, in care i-a avut parteneri pe Salvatore Accardo si Luigi Alberto Bianchi.
Josep Lloret i Cullell aminteste si imprejurarile in care Radu Aldulescu a ales – nu fara ezitari – calea exilului. La 41 de ani, in 1963, prim-violoncelist si solist al Filarmonicii bucurestene, Radu Aldulescu avea sa-l cunoasca pe un celebru confrate catalan, Gaspar Cassado, invitat al Festivalului „George Enescu“. Cassado l-a invitat sa-i fie asistent la cursurile sale de la Köln si Santiago de Compostela, unde violoncelistul roman avea sa lege relatii de prietenie cu compozitorul Frederic Mompou si cu sotia acestuia, Carmen Bravo. Invitatia avea sa se prelungeasca timp de trei ani, iar in 1966 interventia lui Gaspar Cassado pe langa autoritatile de la Bucuresti s-a materializat intr-un permis anual de calatorie, cu conditia ca un membru al familiei lui Aldulescu sa ramana „ostatic“ in tara.
In 1967 primea de la Asociatia The Harriet Cohen International Music Award, ce il avea ca presedinte pe Benjamin Britten si ca presedinte de onoare pe Pablo Casals, premiul pentru cel mai bun violoncelist al anului, acordat dupa un concert la Royal Albert Hall la Londra, cu Orchestra BBC sub bagheta lui Georges Prêtre. Autoritatile romane nu aveau sa-i permita insa sa se deplaseze la ceremonia de premiere.
Doi ani mai tarziu, Gaspar Cassado intervenea din nou personal pe langa guvernul lui Ceausescu, impreuna cu un grup de muzicieni italieni, pentru a i se permite sa predea la Universitatea Caller din Sardinia. In cursul celor doi ani ce au urmat, avea sa se decida sa se stabileasca la Roma, impreuna cu sotia sa Galina, iar in 1971, dupa ce primea un permis de reintregire a familiei, cu fiica sa Rodica, lua hotararea, ce avea sa-l marcheze atat personal, cat si in cariera sa, de a nu mai reveni in Romania.
Despre intoarcerea sa la Bucuresti la sfarsitul anului 1994 si primirea rece, care l-a marcat la randul ei, am amintit intr-un articol anterior. Intre 1971 si anii 1990, Radu Aldulescu devenise un nume celebru pe scenele internationale si un pedagog deosebit de apreciat pentru cursurile sale, tinute la Basel, Maastricht, Academia de Muzica de la Roma, Academia Yehudi Menuhin de la Gstaad, Conservatorul European de Muzica de la Paris si Centrul de Studii Muzicale de la Barcelona (unde l-a avut asistent pe unul din elevii sai cei mai dotati, Lluís Claret). In aceeasi perioada a cantat cu multi dirijori de renume, intre care Leonard Bernstein, Zubin Mehta, Charles Dutoit, Kurt Sanderling si indeosebi Kurt Masur, de care l-a legat o prietenie speciala. A facut muzica de camera in compania unor artisti si formatii prestigioase, precum Yehudi Menuhin, Rugierro Ricci, Sandor Vegh, Salvatore Accardo, Bruno Giuranna etc.
Din pacate, nimeni nu s-a ocupat serios – exceptand un set de discuri editat la casa elvetiana Dinemec Classics din Geneva – sa-i puna in valoare concertele si recitalurile din Occident, pastrate in arhivele radio. Dintre inregistrarile romanesti, cele cu Carlo Zecchi in calitate de pianist sunt singurele care si-au facut drum – pe ascuns si putin cunoscute – pe piata occidentala, dupa ce Electrecord a vandut casei japoneze Tobu drepturile asupra unor inregistrari ce par sustrase din arhivele Radio de la Bucuresti (unul din motive, probabil, ca discurile sa nu fie distribuite si in Romania).
La zece ani de la moartea lui Radu Aldulescu, un gand bun prietenilor sai catalani care nu l-au uitat si ii cinstesc memoria!