Eu am experienta, am organizat zeci de lansari. Stiu ce vorbesc. Exista zile si ore, dovedite statistic, bune sau rele pentru asa ceva. Iar duminica la zece dimineata e dincolo de ziua proasta, mai rau decat ceasul cel rau al lansarilor de carte. Mai precis, nu ca nu facusem, dar nici macar nu auzisem de asa ceva – i-am mai spus autorului.
Lasati, va rog, cum zic eu – a insistat el. Daca nu ar fi avut o varsta inaintata si o fata blanda, calma, l-as fi avertizat taios ca n-o sa vina nici dracu’ la „eveniment“. Insa asa m-am multumit doar sa gandesc ca n-o sa vina nici dracu’. Bine-atunci – mi-am spus –, de dragul batranetii sale o sa ma trezesc cu noaptea in cap si-o sa-ti tin de urat intr-o sala mare, goala, duminica dimineata de la ora zece. O sa ne uitam impreuna, un sfert de ora, la scaunele ionesciene din fata, apoi o sa plecam acasa. Eu sa ma culc. El sa mediteze la prostia pe care o facuse pentru ca nu m-a ascultat si la cum isi busise cu mana lui lansarea cartii sale despre viata de dupa moarte.
Duminica dimineata, pe la noua jumate, in sala eram doar eu, autorul, vreo cateva pachete de carti (aduse tot la insistentele lui) si vreo suta de scaune goale de plastic. Hai sa le aliniem mai bine – m-a rugat autorul. Le-am aliniat la franghie, ca si asa n-aveam ce face. Pe urma, ca sa sporesc efectul de neant al manifestarii, am desfacut un pachet de carti si le-am asezat in cateva teancuri pe masa. Am mai turnat in doua pahare apa plata, i-am intins unul autorului, pe celalalt l-am luat eu, am sorbit o inghititura, mi-am dres vocea si m-am adresat lui, calm:
— Eu v-am spus!
N-a avut nici o reactie.
— Nu vreti sa aliniem si ghivecele cu flori din dreptul ferestrelor? l-am intrebat.
Pe la zece fara cinci, pe usa larg deschisa au inceput sa se scurga incolonat, ca soimii patriei in vizita la fabrica de paine, zeci de oameni. Au ocupat toate scaunele, ba chiar vreo doi au ramas in picioare, sprijinindu-se de perete. Insa, spre deosebire de soimii patriei, toti se uitau la mine si la autor intr-o tacere – in cazul de fata, pot folosi linistit cliseul – mormantala. Autorul s-a intors si m-a privit si el cu aceeasi tacere.
Mi-am planuit un discurs in gand (nu-mi pregatisem nimic, eram convins ca nu vine nici dracu’), evaluand care va fi reactia publicului la ceea ce urmeaza sa spun. Timp in care nu m-am putut abtine sa nu calculez in minte cam de cati sugari ar fi nevoie ca sa coboare media de varsta din incapere sub saptezeci de ani.
Apoi m-am inviorat si, dupa o scurta introducere, i-am dat cuvantul autorului. A vorbit cam o ora, fara intrerupere, despre viata de dupa moarte. Cei din sala ii sorbeau fiecare cuvant, cu o atentie pe care cred ca si bunul Iisus si-a dorit-o atunci cand a rostit multimii Fericirile de pe Munte. Au urmat zeci de intrebari din partea audientei si tot atatea raspunsuri din partea autorului. In ochii oamenilor se aprinsese mai multa speranta decat le oferise slujba din biserica la care cred ca participasera inainte de a veni la lansare.
In aceste conditii, n-am mai avut nimic de zis atunci. Am acceptat ca, cel putin in ziua cu pricina, sunt doar un simplu vanzator de carti (apropo, le-am vandut pe toate) care nu intelege nimic din ceea ce scrie in ele.
Ei bine, astazi sau de fiecare data cand vine vorba despre criteriile de evaluare a cartilor cu adevarat importante, reconsider lansarea din acea duminica dimineata si acea carte cu un titlu pe care nu-l mai tin minte precis (dar sigur era despre viata de dupa moarte).
Si povestea asta ma face sa cred ca esentialul unei carti difera de la un cititor la altul, ca depinde de fiecare in parte, ca nu tine de o estetica elaborata, ci de o trebuinta interioara a celui care o deschide, o citeste si, la capatul lecturii, dupa ultima pagina, are sentimentul ca autorul i-a vorbit despre un subiect – oricare ar fi acela – pe viata si pe moarte.