Pare normal? Probabil ca nu. Si totusi Parlamentul Romaniei tocmai a legiferat ceva asemanator. Este vorba despre renuntarea la titlul de doctor, dar trimiterea la plagiatul academic e destul de clara – fiindca ce toana l-ar mana pe cineva sa renunte la un titlu obtinut onest, dupa ani de munca de cercetare? Asadar, de-acum inainte cineva care a obtinut titlul de doctor prin frauda si vrea sa scape de consecintele juridice renunta benevol la titlu si gata, e curat ca trandafirasul inrourat.
Practic forul nostru legislativ ne-a acordat dreptul de a fura.
Deocamdata unul limitat, dar calea a fost deschisa. E drept ca in Romania plagiatul e privit in general cu ingaduinta. Multi oameni, inclusiv din mediul academic, sunt dispusi sa-l treaca cu vederea si nici macar nu vad in el un furt, ci o „descurcareala“.
Cumva, e de inteles, daca ne gandim la retardul cultural pe care Romania inca se straduieste sa-l depaseasca: nu prea avem educatia necesara pentru a intelege gravitatea unui furt intelectual. Perceptia asupra furtului este primitiva: el e vazut drept deposedarea cuiva de un bun sau o proprietate. Pai, la un plagiat cui ce i s-a luat? Cine ce pierde? Autorul plagiat isi pastreaza dreptul de proprietate asupra operei sale, nu? Nu-i ca si cum ar ramane fara ea. Si-atunci cine e pagubitul in toata povestea asta?
Doar ca un plagiat – mai ales in mediul academic – este mai grav si mai daunator decat un furt de masina. O lucrare de doctorat plagiata e doar debutul unui furt in forma continuata (parca asa se zice). Nu e doar un furt intelectual, ci o prima infractiune dintr-un sir intreg de inselatorii si falsuri. Nimeni nu isi elaboreaza o teza de doctorat prin mijloace necinstite doar asa, de amorul artei. O face pentru ca are nevoie de ea, pentru ca urmareste scopuri mai inalte: un grad academic anume, obtinut printr-o frauda doctorala, intrarea in randul breslei avocatilor ocolind traseele legale, dreptul de a conduce doctorate la fel de dubioase, adica de a deveni sef de banda doctorala.
O, cate nu sunt avantajele de care plagiatorul profita in urma primului sau furt! Revenind la exemplul de la inceput, e ca si cum ai fura o masina pentru a comite un jaf cu ea sau pentru a o vinde pretinzand ca e a ta.
Iar pagubitii sunt multi, chiar daca nu atat de vizibili ca victimele unui furt de portofel. Un cadru universitar validat printr-un doctorat plagiat ocupa locul cuiva mai capabil si, poate, mai onest. Nenoroceste generatii intregi de studenti cu pseudo-stiinta sa si, in acelasi timp, e rasplatit generos, de la bugetul de stat, pentru nemernicie.
Un avocat incompetent va submina prestigiul unei bresle care – la noi – numai de inca un cui in cosciug nu are nevoie. Ce sa mai vorbim de conducatorii de doctorate si de proiecte ajunsi in fruntea bucatelor dupa un plagiat?
Fiecare dintre acesti oameni ocupa locul cuiva mai competent, mai onest, mai util – poate chiar locul tau, cititorule.
Si fiecare ajunge sa faca rau de pe o pozitie din care cineva ar fi putut face bine. O poate face ani in sir, pana cand e prins si pus sa plateasca.
Dar Parlamentul Romaniei a decis altfel. A decis ca pana si hotul prins poate fi considerat negustor cinstit daca se retrage elegant. Ne-a dat liber la furt intelectual. Pe cand si la alt soi de furturi? Ca sa stiu cu cine votez.