A fost firesc ca dupa Revolutie acest tip de discurs sa fie privit critic si evaluat, corect, ca o trista functionare a glandei patriotice. Recursul la Eminescu a fost completat prin recursul la Caragiale – la (auto)ironia lui binefacatoare, usturindu-ne ca spirtul pe rana. Romanul generic, suma de virtuti, a lasat loc rromanului ceva mai complex, cu calitati si defecte topite in acelasi aliaj. Si cu un limbaj pompos la modul comic.
Se vede insa ca analistii de ultima ora ai specificului national nu l-au prea citit pe Caragiale si le-au scapat pasajele (destul de frecvente) in care marele grec lua in vizor si fudulia altor natii, cea maghiara fiind in pole-position. Dar lectura sistematica a textelor mai vechi poate dauna interpretarilor mai noi. Caci scirba de
Romania a „europenistilor” nostri subtiri, pentru a fi subliniata retoric si utilizata in varii contexte, exclude categoric orice accent critic la adresa oricarei alte natii. Repulsia de astazi fata de poporul de care apartii trebuie sa aiba taria mindriei patriotice de ieri; si artificialitatea, falsitatea ei.
Exista oare popoare vrednice si popoare netrebnice? Comunitati ticaloase si merituoase? Dumnezeule, parca ne-am intors in vremurile Vechiului Testament si asteptam fulgerul – ori potopul – sa ne loveasca. Desi turuie in jargonul corectitudinii politice, vorbind despre diferenta, individ, minoritate, analistul suparat gindeste in logica totalitatii, a intregului omogen, a puritatii rasiale. Romanii, ei bine, romanii sint ultimii oameni, tributari mentalitatilor premoderne, inradacinati in traditii penibile, atirnatori de icoane prin scoli. Noroc ca exista citeva minti lucide, citeva personalitati fara balast local, cetateni ai Europei care ne pun oglinda in fata si ne arata, iar si iar, defectele nationale…
Dar daca acestea ne-au impregnat pina la ultima fibra, facindu-ne asa, si nu altfel, rai, nu buni, lamentabili, in nici un caz stimabili, ce sanse ar fi ca severii judecatori sa scape realmente din cercul de creta al romanismului? Daca trasaturile negative sint ale noastre, ale tuturor, fara variatii, fara nuante, fara trepte individuale, cum explicam detenta analistului scirbit si subita lui exterioritate? Daca acestea sint posibile pentru unii, nu cumva or fi si pentru altii? Sau daca, dimpotriva, ele sint imposibile teoretic si practic, atunci nu cumva perceptia insasi a monitorului nostru e tulburata, hm, de specificul national?
Sau poate ca a aparut o completare postmoderna la cunoscuta fabula a lui Grigore Alexandrescu. Poate ca ne-am pricopsit cu un specific national rau pentru toti – si cu unul mai mic si mai bun numai pentru unii.