Delphine e o femeie nici urita, nici rupta din soare, cu un aer romantic, idealist si vag aiurit, ce o poate face complet de evitat pentru barbatii cu spirit practic. Stringe carti de joc de pe jos, pe care le interpreteaza ca pe niste semne pentru viitorul imediat, se intelege mai bine cu copiii si e in stare sa povesteasca o ora despre jena ei de a consuma plante „vii”.
Pe undeva parca si merita sa fie singura, dar nici nu e dispusa sa faca vreun efort ca sa iasa pe piata. Rohmer o urmareste in aceasta perioada de vacanta, cind parizienii fug care pe unde apuca, si ii inregistreaza disperarea tot mai profunda. Mai intii, Delphine pleaca in Normandia, invitata de o prietena (dupa principiul „las-o, saraca, e singura”). Se plictiseste, se intoarce la Paris. Se vinzoleste putin prin oras, apoi pleaca din nou, de asta data in Alpi, la vila unde odinioara venea cu iubitul ei. Aici sta doar 10 minute si se reintoarce la Paris. De la Paris pleaca la Biarritz, unde cunoaste pe plaja o suedeza care face topless si traieste clipa. Suedeza adora sa-si petreaca vacantele singura pentru ca poate agata citi barbati vrea, dar Delphine se scirbeste numai asistind la un mini flirt in jurul paharului de suc, cu doi localnici. Dar tocmai dupa ce fuge de la masa nimereste linga un grup de pensionari in vacanta, care povestesc despre romanul Le Rayon vert al lui Jules Verne si despre culoarea verde, foarte rara, pe care o ia uneori soarele la apus, in serile foarte senine de vara. Delphine baga la cap conversatia, pitita pe dupa scari ca un copil, dar fuge din nou la gara. Asteptind trenul, cunoaste un june ebenist care pare interesant si care merge intr-un sat invecinat.
Hodoronc-tronc, Delphine se invita, iar mai tirziu, pe plaja, asteapta sa vada daca apare lumina verde pentru a sti daca sa dea acestui flirt o sansa. Partea frumoasa, dar mai ales neasteptata, este ca lumina verde chiar apare.
Rohmer are un simt rar al timpului
Le Rayon vert e unul dintre filmele in care singuratatea devine atroce tocmai pentru ca se prelinge din evenimente lipsite de importanta, uzuale, plictisitoare, urmarite parca in desfasurarea lor reala. Rohmer are un simt rar al timpului. Felul in care percepe ritmul vietii pe dedesubtul cotidianului te face de multe ori sa treci dincolo de faptele aratate pentru a privi curgerea fluviului subteran.
Mai are Rohmer un al saselea simt in captarea precisa a schimbarilor de stare ale personajelor, schimbari care sint extrem de volatile si de imperceptibile. Un pocnet atit de fin incit e de multe ori resimtit ca o curgere dintr-o stare de agregare intr-alta. In spatele cotidianului, Delphine e tot mai disperata si la un moment dat iti devine absolut evident, desi nimic nu te trimite intr-acolo, ca e in logica lucrurilor ca femeia sa sfirseasca prin a-si pune capat zilelor.
Rohmer te impinge intr-acolo, pentru ca e in stare sa filmeze 10 minute de discutie la micul dejun in care mesenii devin, fara s-o spuna, fara s-o arate, tot mai jenati de singuratatea eroinei. Iar eroina se scufunda si mai mult, vorbind incontinuu, in singuratatea ei etansa. Le Rayon vert este un film pe cit de dur, pe atit de inocent.
Nu cred ca o femeie-regizor ar putea face un film atit de onest, de dureros si de sincer despre singuratatea femeilor. Si fara nici un fel de urma de melodrama.