Nu vreau sa fiu cinic si nici original prin dezavuare sistematica. {i mie imi place locul unde m-am nascut, sigur ca da. E frumos, e emotionant si nici nu are cum sa fie altfel. Dar nu e cel mai bun, cel mai frumos si cel mai ales loc din lume. {i-apoi mi se pare absurd sa te simti mandru de o contingenta. Sunt mandru ca m-am nascut in 1969, fiindca asta ma face mai bun decat cei nascuti in 1960 sau in 1999 sau in orice alt an. Fiindca in 1969 si nu in alt an omul a ajuns pentru prima oara pe Luna – e un motiv la fel de bun ca oricare altul. Sunt mandru ca m-am nascut in spital si nu pe camp, toamna si nu primavara (s-ar putea si invers), sunt mandru ca m-am nascut in Romania si nu in alta tara.
Parca nu-i de ajuns, asa-i? {i atunci, de voie, de nevoie, vin si explicatiile, deloc lipsite de imaginatie: aici e locul cel mai bun din lume, gradina Maicii Domnului, unicul loc care va fi ocolit de Apocalipsa (asta a spus-o, pare-se, un intelept indian obscur), unul din ultimele tinuturi cu adevarat salbatice din Europa (deci nu din lume, ricanez eu), o tara cu oameni deosebiti (asta sigur!), leaganul civilizatiei europene si universale, unde s-a inventat scrisul (nu si cititul, imi vine sa zic), unde s-a dezvoltat limba latina, care e de fapt limba dacilor, centrul energetic al lumii si, conform unora, chiar locul unde s-a ridicat in doua labe homo sapiens sapiens. (Care – imi vine ricanez iar – a ramas roman doar pentru scurt timp, cat a fost doar homo : cand a devenit sapiens, a emigrat.)
Pana si asta e de inteles. Cand apartii unei natiuni a carei imagine e in cel mai bun caz nesemnificativa, iar in cel mai rau, mizerabila, trebuie sa gasesti pe undeva o compensatie, un stimul al respectului de sine.
Degeaba ne considera occidentalii trufasi niste sarantoci sau borfasi de duzina – asta daca au auzit de noi –, fiindca aici, pe langa arcul Carpatilor, a aparut civilizatia de care ei se bucura. Fara noi, Europa n-ar fi fost ce este astazi, asa ca macar un pic de recunostinta n-ar strica. {i, vorba yoghinului ori filosofului aluia indian, cand o sa se duca naibii toata sandramaua, sa vezi cum o sa se inghesuie toti nerecunoscatorii aici, in gradina Maicii Domnului, ca pe Arca lui Noe. „Vom fi iarasi ce-am fost si mai mult decat atat“, conform unor vorbe ale lui Petru Rares, preluate cu mult succes (si decontextualizate) de ziarul „Romania Mare“ pentru a obloji orgoliul acestui popor nemultumit.
Putini au remarcat ca in citatul de mai sus lipseste tocmai timpul prezent. „Vom fi“, „am fost“… foarte bine. Sa fim mandri de asta? Nici o problema. Totusi parca mai mult ma intereseaza ce suntem acum. Om fi inventat noi si numai noi scrisul, iar ciobanii daco-traco-geti de prin Bucegi vor fi scris in latino-daca versuri comparabile cu cele ale lui Horatiu sau Ovidiu, insa la ora actuala majoritatea populatiei Romaniei e analfabeta functional. Va fi fiind aici gradina Maicii Domnului, dar uitati-va in jur si-o sa vedeti ca e o gradina ingrozitor de murdara si de stearpa, cu rauri infestate de gunoaie deversate cu remorcile, cu paduri taiate pe suprafete de mii de hectare, cu mizerie pe strazi, pe pajisti, pe munti – nu exista loc in care sa nu fi aruncat cineva un recipient de plastic, un ambalaj fosnitor sau o galeata cu moloz ori ulei ars. Cat despre ultimul loc salbatic din Europa, prefer sa nu comentez pe marginea sintagmei.
Spunea cineva, nu mai stiu cine, adresandu-i-se unui ins prea mandru de trecutul familiei sale, sa nu fie precum cartoful, la care singura parte buna e ingropata in pamant.
La asta ma gandesc cand aud basmele despre grandoarea noastra de odinioara. Nu stiu ce am fost, dar teama mi-e ca, daca ramanem tot cum suntem, mare lucru nu vom fi de-acum inainte.