Georgeta Filitti, cu o indelungata experienta de cercetatoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, califica in mod temeinic valoarea acestui jurnal, ramas inedit pana acum, drept „o cutie de rezonanta ce capteaza stari de spirit, fapte, evenimente de diferite amplitudini dintr-o epoca data. Prin imbinarea de inocenta si subiectivism, adesea involuntar, patima si indiferenta, judecati de valoare proprii ori asumate de la altii, […] ofera panorama unui rastimp istoric intr-o forma colorata, […] cu o virtute mereu prezenta in plan secund; aceea de a indrepta cititorul curios spre alte productii asemanatoare, pentru confruntari, coroborari sau precizarea unei sumedenii de fapte“.
Si „sumedenii de fapte“ impaneaza acest jurnal al unei autoare personalitate in fruntea Asociatiei Muzicale Romane (infiintata in 1911), animatoare culturala de o mare energie si disponibilitate intelectuala, prietena intima cu Maruka Cantacuzino si cu George Enescu, a caror istorie umana si muzicala o noteaza constant, gazda a unor serate de concert promovand tinere talente romane si straine, profesoara de pian, apropiata a familiei regale (se numara printre doamnele de onoare ale Reginei Maria).
Poate ca un cercetator se va invrednici sa puna pe hartie o istorie cronologica a concertelor, recitalurilor si seratelor muzicale ale lui Enescu, toate consemnate in sute de insemnari in jurnalul Irinei Procopiu. S-ar putea scrie un mic volum despre personalitatea lui George Enescu numai urmarind notatiile autoarei pe marginea seratelor muzicale ale Marukai si a amintirilor muzicianului, inregistrate in casa lor de la Bucuresti sau la Vila Luminis, la Sinaia. Iata doar cateva dintre multele raspandite in paginile jurnalului: „Enescu a povestit ieri [31.12.1941] ca Ioachim sviolonistul Josef Joachimt i-a interpretat Sonata pentru vioara si el l-a acompaniat. Ioachim i-ar fi spus: Cum puteti dumneavoastra, un muzician atat de bun, sa compuneti o asemenea absurditate? E mai rea decat Franck!“. Una din istoriile dragi lui Enescu, repetata cu detalii suplimentare la 15 februarie 1946, cand Irina Procopiu nota: „Pe urma Enescu il intreaba ce crede despre el. Joachim ii raspunde: «Sunteti foarte bun, dar prea sentimental»“.
O alta insemnare, din 5 ianuarie 1942, evoca repetitia, acasa, a concertului in care Enescu avea in program „Morceau de concert de Saint-Saëns, pe care Maruka il detesta, dar el venereaza amintirea acestui muzician si ne povesteste cum, pe cand avea 15 ani, a fost primit de el foarte amabil; Saint-Saëns i-a studiat compozitiile si l-a incurajat mult; chiar l-a imbratisat“. La o alta serata, din 1946, la care Enescu a cantat Sonata pentru vioara de Lekeu, „admirabila, scrisa la 22 de ani – moare la 24 de ani de febra tifoida. «Iar plicticosii traiesc pana la 80 de ani», zice Enescu, «si voi reprosati ca muzica lor nu se canta»“.
Intr-un alt episod, amintind de o pianista astazi complet uitata, Irina Procopiu nota in 1946, dupa un concert la Maruka: „Pe urma stau de vorba cu el. Il intreb daca e multumit de Lydia Degen [Lidia Cristian (1912-1971), eleva a Constantei Erbiceanu; n.V.E.], cu care canta maine; imi spune ca este o pianista foarte buna, dar ca a dojenit-o pentru anumite lucruri. I-a aratat ca in muzica clasica trebuie respectate cu strictete indicatiile compozitorului. Desigur, in muzica moderna poti sa faci ce vrei. Pe urma ne-a spus ca Toscanini dirija Bolero-ul lui Ravel mult prea repede si ca acesta i-ar fi spus-o, ceea ce pe Toscanini l-a suparat grozav si a vrut sa puna totul pe seama congestiei cerebrale suferite de Ravel“.
Lumea enesciana este creionata pe larg in pretioasele insemnari ale Irinei Procopiu, o mina de istorie pentru muzicologi. {i nu numai pentru ei, ci si pentru istoricii ce s-au exersat in a-l judeca pe Enescu pentru atitudini presupuse politice in favoarea regimului comunist ce se profila in 1946. La 11 aprilie, Maruka anunta plecarea cuplului la Moscova: „Cred ca e bucuroasa de calatorie“. Cei doi plecau la 14 aprilie, iar primele comentarii erau notate la 23 ale lunii: „Maruka i-a telefonat lui [Romeo] Draghici, care mi-a spus ca voiajul a fost minunat. Au fost primiti admirabil, sunt rasfatati si flatati. Tot ce e artistic e de cel mai mare interes si Enescu a dat deja trei concerte“. Intorsi de la Moscova, la 9 mai 1946, Procopiu nota: „pare sfarsit. La un moment dat a spus: «Mi-e de ajuns, sa ma duca intr-un sanatoriu si sa ma lase in pace». Saracul. Flori si piscoturi – toate cele“. Voi reveni.
*Irina Procopiu. Pagini de jurnal (1891-1950). Traducere din limba franceza, introducere, note si comentarii de Georgeta Filitti. Polirom, 2016, 715 pp.