Debutantul in lungmetraj, care a marturisit cand a venit sa-si prezinte filmul in Festivalul Les films de Cannes a Bucarest, ca e fan Puiu si Porumboiu (dupa cum ii plac si Jacques Tati sau Elia Suleiman) si care a filmat cu Marius Panduru, mentine un ton neutru si cand cuplul refuza un bebelus de la orfelinat pentru ca e prea negru, si cand se extaziaza in fata altuia, pe care mama il afuma apoi tragand din tigara langa patut si facand planuri de viitor. Album de familie e coproductie turco-franco-romana (prin Parada Film) si a fost distins la Cannes cu Premiul France 4 Visionary Award, in sectiunea paralela Semaine de la Critique. Povestea din film n-are legatura cu Romania, dar filmul se apropie stilistic de filmele noului val romanesc, lucru remarcat si de presa straina de la Cannes, si de regizorul insusi. E un album de familie al societatii turce de azi, zugravit cu pensule Flaro.
Slujnica/ The Handmaiden, de Park Chan-wook, a avut si el premiera mondiala la Cannes 2016, dar in Competitia Oficiala. E un foarte stilizat thriller erotic (Park ii spune decadent) care face ca La vie d’Adèle sa para simplist. E pe cat de torid, pe atat de comic si de romantic, cu un subtext bogat, cu multe ramificatii (context istoric, ocupatia japoneza in Coreea, conflictele de clasa, conditia femeii, homosexualitatea, legatura dintre Orient si Occident), totul spus cu o voluptate vizuala extraordinara. Povestea e structurata in trei parti, fiecare vazuta din punctul de vedere al unuia dintre cele trei personaje principale, si adapteaza romanul Fingersmith (2002) al scriitoarei galeze Sarah Waters, a carui actiune era plasata in perioada victoriana. E primul film de epoca al lui Park Chan-wook.
O sa scriu ceva si despre Demonul de neon/ The Neon Demon (era sa scriu Neonul de demon), nu pentru ca mi-ar fi placut (dimpotriva!), ci pentru ca a provocat reactii extreme in acest an la Cannes, unde a fost prezentat tot in Competitia Oficiala. Danezul Nicolas Winding Refn hiperstilizeaza si el. Dar cinemaul lui e gaunos ca o nuca seaca si plin de o autosuficienta de mare arta. Refn s-ar putea ascunde in spatele subiectului si spune: ei bine, am facut un film gaunos si artificial despre lumea gaunoasa si artificiala a modelingului.
Dar nu exista cadru in care sa nu ii simti egoul pulsand ca o para de cauciuc si sa nu-i percepi dorinta de a ramane in istoria cinemaului. Daca pentru unii (cum am fost si eu), cele 118 de minute ale filmului au fost o corvoada, au fost voci care au considerat filmul o capodopera brutala (tot la Cannes altii au spus ca e o imitatie palida dupa Lynch si Fellini). Faptul ca prestigioasa Cahiers du Cinéma l-a inclus pe locul 3 in topul celor mai bune filme ale anului (Dupa Toni Erdmann si Elle) e inca un semn ca va exista intotdeauna public pentru orice fel de filme. Demonul de neon are, totusi, un merit: Keanu Reeves joaca foarte bine.
Nici Aliatul/ Allied, de Robert Zemeckis, nu merita efortul, desi Zemeckis n-are pretentiile artisticoide ale lui Refn (el fiind totusi un meserias respectat, vezi Forrest Gump sau Contact). Acum lucrurile nu i-au mai mers lui Zemeckis. Scenariul e scris de Steven Knight, care a scris si Eastern Promises (de David Cronenberg), dar povestea e lesinata si neconvingatoare. Pitt (care cu noile operatii estetice arata ca lucrat in CGI) e un spion canadian, care ia de nevasta o spioana franceza (Cotillard), dupa o misiune semi-suicidara in Casablanca.
Dincolo de imaginea superba a lui Don Burgess (colaborator vechi al lui Zemeckis), nu prea ai ce lauda. Filmul e lipsit de ritm si vlaga, intreaga poveste e lipsita de consistenta si neverosimila, iar personajele sunt atat de insuficient construite, incat vezi actorii prin ele. Il vezi pe Pitt, vezi despartirea penibila de Angelina Jolie si barfele ca ar fi avut o idila cu Cotillard, vezi tot efortul asta imens de imagine care a facut din doi actori foarte buni doua marionete inexpresive si cabotine. Vezi orice, numai al doilea Casablanca nu.