Sl planuia dupa ce debutase in 2009 cu Guy and Madeleine on a Park Bench, continuandu-l intr-un fel pe acela, reluandu-l, recontextualizandu-l. In filmul de debut, care a avut o premiera aclamata la Festivalul Tribeca (comparat cu Cassavetes, folosea neprofesionisti, era cool), Chazelle filma in alb-negru love-story-ul dintre un trompetist de jazz si o tanara la inceput de drum. Cineastul (nascut in 1985) a reluat cativa ani mai tarziu subiectul (cei doi se despart, pe urma se reintalnesc, dar intre timp au crescut), folosind acelasi compozitor (Justin Hurwitz, fost coleg la Harvard), dar l-a pus in alte rame. (Intre timp a facut si Whiplash, nominalizat printre altele la Oscarul pentru cel mai bun film in 2014.)
Acum si-a plasat actiunea in Cetatea Filmului si a turnat in Cinemascop si, normal, in culori, o poveste impanata de referinte la istoria filmului, ea insasi fiind un basm in afara timpului si, ca orice basm, a realitatii. Hollywoodul adora povestile frumoase despre el insusi, dar era putin probabil sa vezi intr-un cinematograf comercial un musical in care se canta jazz. Ii suspectez pe producatori ca au strecurat in scenariu cateva replici explicative, de popularizare a jazzului, care suna insa ca nuca-n perete. Spectatorii de mall, care nu le au cu jazzul, ar trebui sa se identifice cu personajul Emmei Stone, novice si ea pana sa-l cunoasca pe frumosul Sebastian, pianistul.
In rest, nu prea am ce reprosa acestui film, agreabil inca de la primele cadre, care trimit la Domnisoarele din Rochefort al lui Jacques Demy (care la randul lui cita din cinematograful american.). Chazelle s-a inhamat la un proiect dificil, de care se achita admirabil. Nu exista note false in felul in care inglobeaza momentele muzical-coregrafice in text, nici in jocul actorilor, carora le da ocazia sa faca performanta (Ryan Gosling a invatat sa cante la pian special pentru film), nici in felul cum suna muzica, nici in felul cum se filmeaza. E multa munca investita aici si multa dorinta de a face lucrurile cat mai bine. De pilda, momentele coregrafice sunt trase snur, deci iti dai seama cat au repetat actorii pana n-au mai gresit.
Un repros ar fi tocmai ca n-a mai scuturat putin filmul, ca a pus prea multe in el, ca uneori prea arata ca si cum ar fi fost gandit sa fie frumos si memorabil (vezi, de pilda, scena din Observatorul Griffith din Rebel fara cauza cand protagonistii incep sa zboare printre stele). Si finalul, care e dublu, ca si cum Chazelle ar fi avut doua variante si ar fi decis sa le pastreze pe amandoua, diluand emotia. Dar e atata nostalgie in film, incat ii treci cu vederea supralicitarile si nu ramai decat cu gustul dulce-amar al unei povesti de dragoste care te face si pe tine nostalgic. Asta ramane cu tine la ceva timp dupa ce l-ai vazut, o nostalgie care a rezonat cu propriile tale povesti.
Imi aduc aminte ca, dupa ce am vazut Chicago, musicalul lui Rob Marshall din 2002 (premiat cu trei Globuri de Aur si sase Oscaruri, printre care pentru cel mai bun film), ma decuplasem de el cum am iesit din sala si nu i-am pastrat nici o amintire. Ca unui om pe care nu mai stii cum il cheama, desi am fost la un moment dat colegi. Atuul lui La La Land nu e muzica (desi mi-a placut foarte mult), nici coregrafia, ci povestea de dragoste, care vine ca un calc peste biografia fiecarui spectator si o impregneaza de nostalgie, facandu-l sa se regaseasca in povestea dintre Sebastian si Mia.
La La Land, de Damien Chazelle. Cu: Ryan Gosling, Emma Stone, John Legend, Rosemary DeWitt