Adica o poveste in rama, unde cuplul interpretat de Laurentiu Banescu (Tony) si Maria Obretin (Kitty) e dublat de mitul lui Orfeu si Euridice, pentru ca Tony e un actor care repeta in piesa Orfeu si Euridice cand relatia cu Kitty e in impas, pentru ca ea e isterica, dificila si a cheltuit economiile familiei ca sa cumpere apartament intr-un bloc cu bulina (Tony fiind angoasat de ideea cutremurului catastrofal anuntat pe toate canelele media). Ca fandacsia sa fie gata, mai apare si un fante ofilit (interpretat de Teodor Corban), care pretinde ca e tatal eroului, un fost pilot care a zburat din familie cand odrasla era prea mica pentru a-l tine minte si care acum pretinde cazare in apartamentul cu bulina pentru ca n-are unde sa-si duca amanta (Maria Simona Arsu).
Nae Caranfil impacheteaza aceasta situatie imbulinata intr-o naratiune cu buzunare onirice, in care cosmarurile lui Tony devin cu atat mai ingrozitoare cu cat lumea reala devine mai dificil de suportat. Uita sa-si salveze sotia in vis cand in viata reala ea e tot mai antipatica, dar devine tot mai preocupat de soarta ei cand realizeaza ca, de fapt, o mai iubeste. Chiar daca acest joc in oglinda are sens, psihologia nu e punctul forte al scenariului care, spre deosebire de celelalte ale cineastului, mi se pare cel mai putin riguros. Sunt cateva lucruri care nu cad la locul lor. Personajul Kitty pare trei sferturi din film satirizat pentru cat e de dificil si de isteric (foarte buna Maria Obretin), pentru ca in momentul cand amanta vampa a tatalui, care se dovedeste a fi studenta la psihologie, dezvaluie ca simptomele sunt de depresie, Kitty sa redevina brusc valorizata de sot, iar acesta sa aiba o revelatie, chiar la premiera piesei. Sfarsitul e in coada de peste, spectatorul ramane nelamurit pentru ca astepta ca lucrurile dintre Tony si Kitty sa duca in alta directie, cu tot mitul lui Orfeu si Euridice, care spune ca Orfeu a pierdut-o definitiv pe Euridice dupa ce, incercand s-o scoata din infern, a incalcat promisiunea facuta lui Hades si si-a intors capul dupa ea.
Neimplinirile scenariului sunt partial echilibrate de jocul actorilor si de verva regizorului, care nu lasa actiunea sa lancezeasca, iar momentele muzicale, oricat de neobisnuite par pentru Romania, nu suna ca nuca-n perete. Momentul muzical-coregrafic de la final mi-a placut cel mai mult, chiar daca nu reuseste sa ridice filmul la nivelul de zbor si viteza de croaziera a unui film de Nae Caranfil. Daca ar fi fost mai multe astfel de momente, filmul s-ar fi asezat altfel, desi se intelege ca finalul e gandit ca o concluzie alegorica a povestii cu toate oglinzile ei si un mod de a celebra capacitatea omului de a sublima prin arta neimplinirile din viata. Cifrele din titlu trimit probabil la ideea ca lucrurile ar putea fi, potential, in buza dezastrului (vezi si teama de cutremur, teama de imbatranire, de boala etc.), dar ca nu e neaparat nevoie ca dezastrul sa se si produca. Caranfil a fost tot timpul intre vechea generatie si noul val, intre comedie si drama, intre filme de public si filme de arta. Asta ii da o mare libertate. (El insusi spunea autoironic in interviul acordat recent SdC: „Ma intereseaza dihotomia dintre jumatatea mea serioasa, de fost tocilar, si sfertul ramas, adica cel ludic, petrecaret si self-destroy“.). 6,9 in loc de 7 poate fi si un semn ca ne indreptam spre dezastru, dar ca mai avem timp de-un sprit. (Cine vrea sa duca psihanaliza de coafor mai departe poate glosa pe marginea faptului ca 9 e, de fapt, un sase intors, ca intr-o oglinda rasturnata.)
6,9 pe scara Richter, de Nae Caranfil. Cu: Laurentiu Banescu, Maria Obretin, Teodor Corban, Maria Simona Arsu, Adrian Vancica, Gelu Colceag, Constantin Florescu, Ovidiu Niculescu, Radu Banzaru