Scumpe domn, ultima data v-am scris tot in acest colt de pagina, dupa ce am citit Raul care ne desparte. Imi recunosteam atunci o mare greseala – am citit prea putina literatura africana – si promiteam sa o indrept. Am incercat, chiar daca traducerile sunt in continuare putine in tara mea. Am incercat.
Si cel mai mult mi-am amintit de aceasta promisiune in ultima zi din 2016. Eram pe coasta Adriaticii, in Bari, beam o cafea, asteptam sa se sfarseasca anul si eram fericit, cand un tanar de culoare a venit catre mine si mi-a oferit spre vanzare un volum de versuri in care era cantata Africa.
Poemele negritudinii se numeste cartea aceea. O antologie. I-am platit omului zece euro si am citit-o acolo, pe loc, incantandu-ma si intarindu-mi promisiunea de a citi mai multa literatura africana.
Apoi, a ajuns la mine Un bob de grau. Abia acum, da, la cincizeci de ani de cand v-ati dat capodopera. Am deschis-o cu foarte mari sperante. Stiam aceste cuvinte din „The Guardian“: „Un bob de grau, romanul in care istoria isi aduce faptele la viata, este o carte nascuta din echilibru, cu resurse nebanuite, care confirma cu supra de masura calitatea de scriitor a lui Ngugi wa Thiong’o“. Aveam sa le gasesc adevarate.
Va scriu de pe drum, tocmai plec din tara mea, care a coborat in strada, ca ultima solutie in lupta cu legalizarea coruptiei (chiar asa). Am fost acolo in fiecare zi si sunt mahnit ca sunt nevoit sa parasesc temporar aceste baricade – abia astept sa ma intorc.
Ma gandesc la domnia voastra incarcerat, dupa ce vi s-a jucat piesa Ma insor cand vreau, de catre tarani si muncitori, in 1980. Nici nu eram nascut atunci. As fi avut, oare, curajul dumneavoastra de a indura? Imi iubesc suficient tara incat sa si patimesc pentru ea? Imi spun, totusi, ca supravietuirea aici, nepatat de nici un gest de coruptie, e, pana la urma, tot un fel de rezistenta.
Nu va ascund ca stiam foarte putine despre istoria Kenyei si, cu toate acestea, mai mult decat compatriotii mei, destul de orientati catre interiorul granitelor.
O sa ii revolte, de altfel, ce voi scrie aici: Romania nu a dat, inca, nici un scriitor de forta dumneavoastra. Nu avem nici o carte atat de mare asezata pe temelia realitatii, chiar daca avem bijuterii dintr-o privire intoarsa catre sine.
M-a fascinat Un bob de grau. Aceasta naturalete cu care scrieti, in care pamantul si cerul sunt inca atat de apropiate de om, m-a umplut de bucurie. Fericirea de a fi agricultor sau de a fi tamplar (un om care creeaza ceva din lemnul ce i s-a dat, ce poate fi mai frumos?), toate acestea m-au intors catre sentimentele primare.
Cartea dumneavoastra e plina de sentimente primare. Inteleg ca are si o componenta alegorica puternica, pe care nu am cunoscut-o deplin – va trebui, neindoielnic, si sa revin asupra istoriei Kenyei.
Iar personajele pe care ni le lasati – si Mogo, si Warui, si Mumbi (ah, Mumbi!), si Gikonyo, si Kihika, si Karanja – ma vor insoti multa vreme!
Stiam ca decolonizarea nu a fost simpla ca o plimbare in parc, dar e ceva mai mult aici – romanul dumneavoastra arunca peste istoria mare pumnii de lumina ai istoriei mici. Literar, va gasesc impecabil.
Scrieti minunat si despre revolutii, si despre mituri, si despre magie, si despre iubire, si despre speranta, si despre tradare, si despre profeti, si despre oamenii albi, intr-o intelegere a naturii umane care ma face sa va simt, pana in ultima camera a inimii personale, frate.
Deocamdata, atat.