Secolul XXI oblige, programul turneului anual pe care Radu Lupu il intreprinde in prezent imi era cunoscut, inregistrat (pirat) de un admirator cu o luna in urma in escala pianistului la Bologna si postat – cum altfel? – pe YouTube. Cum nu sunt critic muzical, prefer sa-i las pe altii sa-si exprime opiniile, mai ales atunci cand coincid cu trairile proprii. Un critic italian, cu care nu pot fi decat de acord, semnala dupa concertul de la Bologna ca „serenitatea si rarefierea“ ar fi cele doua caracteristici care iti vin in minte ascultand concertele sale, acum, la o varsta inaintata. Radu Lupu „a transformat, s-ar putea spune, cantitatea in calitate si este, in consecinta, in masura sa trateze pasajele cele mai dificile si din punct de vedere tehnic, fara a le «smaltui», ci rotunjindu-le colturile, subliniind mai curand caracteristicile lor muzicale“. „Rarefiere – scria acelasi critic – semnifica sublimare. Lupu este un maestru inegalabil in redarea nuantelor, iar serenitatea inseamna ca Lupu nu mai are nimic de dovedit si poate canta in absenta totala a oricarei anxietati.“
Programul pe care il prezinta Radu Lupu anul acesta este unul exemplar, cu trei piese de o expresivitate greu egalabila: Josef Haydn, Andante cu doua variatiuni si coda in fa minor-major Hob. XVII:6, Robert Schumann, Fantezia in do major, op. 17, si Piotr Ilici Ceaikovski, Anotimpurile, 12 piese caracteristice pe epigrafe lirice de diversi autori, op. 37b.
Acolo unde ma despart total de criticul italian este cazul lui Ceaikovski si aprecierea ca luminoasele si intimele miniaturi ce redau fiecare luna a anului ar fi „lipsite de orice interes, neexcitante, unele din ele servind de obicei doar ca bisuri, cum este prima si a sasea“ (Ianuarie: La focul caminului si Iunie: Barcarola).
Sviatoslav Richter, care de regula interpreta numai patru sau cinci dintre miniaturi, cuplate insa cu alte piese de pian de Ceaikovski, insista pe marea placere pe care o regasea cantandu-le si nota in carnetele sale: „Acolo se poate descoperi ce este sufletul rus, in sensul cel mai bun al cuvantului“. Este, poate, o explicatie a faptului ca Anotimpurile au fost cantate si inregistrate aproape exclusiv de pianisti rusi – intre care versiuni integrale notabile sunt cele ale lui Oleg Bosniakovici, Victoria Postnikova, Vladimir Askenazy si Efim Bronfman, carora li se adauga Richter si Lev Oborin.
Interpretarea lui Radu Lupu a fost admirabila si a tinut cu sufletul la gura o sala intreaga, ce parca uitase brusc de gripa si vesnicele si iritantele accese de tuse. Admirabila, dar nu in sensul evidentierii sufletului rus, ci, mai curand, intr-o prelungire a lumii fanteziilor si a Carnavalului lui Schumann. Odata incheiate, nu poti decat sa regreti ca pianistul roman refuza sa mai inregistreze pe disc sau, macar, sa permita retransmisia radio a concertelor sale.
Acestea fiind zise, a fost Radu Lupu la Frankfurt? O cerbera sefa a securitatii salii de la Alte Oper, amintind de o gardiana de lagar, venita sa ma mustre pentru ca am facut o fotografie, mi-a spus ca serviciul de presa nu ar avea nici una care sa ramana marturie a recitalului pianistului. Intre timp, o duzina de spectatori au facut fotografii si au inregistrat chiar minute de concert cu telefoanele mobile. Un tanar angajat al unei firme de servicii se plimba neincetat prin sala, batandu-i pe umar pe cei ce fotografiau si deranjandu-i, evident, pe cei din jur cu soaptele sale. In partea a doua a recitalului si-a petrecut timpul urmarindu-ma neincetat cu privirea, sa nu cumva… Muzica nu avea nici un sens pentru el, ca si pentru gardiana ce ma interpelase. Ea si „vardistii“ de la intrarea artistilor mi-au interzis practic, dupa incheierea concertului, refuzand sa-i comunice numele meu, pana si sa-i spun buna seara lui Radu Lupu, asa cum o fac, la fiecare concert, de vreo treizeci de ani. Dupa aproape o ora de asteptare, mi s-a cerut victorios sa parasesc incinta. Radu Lupu fusese „salvat“, fiind scos pe o usa de serviciu. Asa am ajuns sa va vorbesc despre el doar din… varful teleobiectivului.