Se anunta o eternitate de plictiseala pentru mine si Costel.
— Dar de ce nu vine copilul ala la noi? a intrebat-o, cum era si firesc, Costel pe maica-sa.
— Acolo e obisnuit sa stea. Daca nu e in patutul lui, plange. Si, oricum, mare bataie de cap pentru voi nu-i, ca mai mult doarme. Va jucati si voi in liniste acolo, ca doar asta faceti si aici. Daca e vreo problema, vine unul dintre voi si ma cheama.
Ne-am adunat cartile de joc de pe masa din bucatarie, cu mutre acre, si ne-am dus un etaj mai sus. Din prima, eu unul n-am inteles de ce mai pleca doamna Macarie, atata vreme cat ea insasi arata ca o fantoma, iar un praznic pe cinste s-ar fi potrivit de minune si in apartamentul ei. Totul putea a vechi, a stra-stravechi. Mobila, covoarele, bibelourile, cartile, perdele cenusii trase in geam – totul era ca si cum ar fi fost amenajat cu un secol in urma si uitat acolo, fara sa mai fi intrat cineva intre timp.
Doamna Macarie ne-a aratat camera baietelului (dormea dus in patut, invelit cu o patura groasa), ne-a spus ca ne putem juca in tacere oriunde, numai acolo nu, apoi ne-a luat in bucatarie, a scos din frigider un biberon cu lapte si ne-a zis sa i-l dam lu’ ala micu’ daca se trezeste si plange. Si ne-a lasat singuri.
Automat, eu si Costel am inceput sa vorbim in soapta, nu pentru ca asa ni se ceruse, ci pentru ca ni se facuse pur si simplu frica. Era o liniste in care se auzea limpede tacanitul unui pendul de pe hol, cum isi tes paianjenii panza pe la colturi, cum da cu capul de fereastra o musca disperata si, parca-parca, un usor sforait a’ lu’ ala micu’. In conditiilea alea, nu prea se putea juca macaua. Si-n atmosfera aia de mormant, in care ne holbam unul la altul, s-a auzit brusc un scartait de mecanism neuns, un zbang! si cateva tipete – asurzitoare, mi s-au parut – de „cucu-cucu!“. Costel mi-a spus cu glas stins:
— Nu te teme. E cucu’ lu’ doamna Macarie!
Am iesit pe hol in varfurile picioarelor, sa-l vedem. Casuta lui era sus, intr-un soi de dulap ingust si inalt, cu geam de sticla. De ea atarnau lanturi cu manere sub forma de con de brad.
– Si cum arata cucu’? l-am intrebat eu curios, fiind copil de la tara.
Nu stia exact nici Costel, in schimb mi-a explicat cum merge acesta, la ore fixe si la un sfert sau fara un sfert. Stie el bine, pentru ca il aude si noaptea, din camera lui. Cica sa asteptam amandoi pana iese, sa vedem cum e.
La si-un sfert a cantat scurt din nou, dar n-am apucat sa-l vedem prea bine. Iar mie mi s-a parut ca arata mai degraba a privighetoare. Dupa alte cinci minute de liniste, mi-a venit ideea sa grabim procesul, intorcand acele ceasului cu mana. M-am urcat pe un scaunel, am tras de ele pana s-a indoit unul. Am reusit sa scot pasarea din casuta fortand acele pana la fara un sfert, dar greu-greu, tot n-am vazut-o bine. Apoi Costel s-a prins cum merge mecanismul, tragand de un lant de manerul sub form de con, iar lucrurile au luat-o razna. A cantat „cucu-cucu“ intr-o veselie, vreo ora incontinuu, pana a aparut ala micu, bocind. Mai era si pisat pe el.
Ne-am oprit ingrijorati din joaca, i-am adus biberonul cu lapte, iar el l-a inhatat cu bucurie si s-a calmat. Cand noi am repornit cucul, a lasat biberonul deoparte, a prins a rade si el in hohote. Eu am plusat, am zis sa ne distram mai bine, m-am urcat pe scaun si am incercat sa-l pocnesc peste cap, cand iese din casuta. Si, cand am reusit, s-a oprit din cantat, a ramas balanganind in afara, atarnat cu o sarma de poarta. Am incercat multa vreme sa-l bag inapoi, dar nu mai statea. Apoi, nici nu mai tin minte cum a trecut timpul, s-au auzit cheile doamnei Macarie in usa.
Costel l-a umflat pe ala micu’ cu tot cu biberon si l-a tarat in camera lui. Iar eu am smuls cucul cu tot cu portita, l-am bagat repede in buzunar si am sarit de pe scaun:
— Vai, doamna Macarie, ce bine c-ati venit! Plange baiatu’!