Academia Romana se inscrie, mi se pare, in cea de-a doua categorie. Iata, nu demult un grup de vreo optzeci si ceva de academicieni a lansat un apel in care isi exprima ingrijorarea fata de „o continua si alarmanta incercare de erodare a identitatii, suveranitatii si unitatii nationale“. Autorii apelului insirau un set de pericole iminente care ne-ar ameninta identitatea, integritatea si independenta tarii, se declarau preocupati in special de „incercarile recurente de «regionalizare» a Romaniei sau de crearea de enclave autonome pe baze etnice“ si solicitau organelor statului „sa vegheze si sa actioneze“ etc., etc. Apelul academicienilor a aparut pe fondul manifestatiilor civice impotriva actualului guvern PSD si printre semnatari se regasesc multi, foarte multi simpatizanti ai acestui partid-stat, urmas al FSN si al PCR.
Nici asta nu e de mirare. La lectura apelului respectiv, e usor de observat ca el pare venit din anii 1980 si ca l-ar fi putut semna cu usurinta si fosta academiciana Elena Ceausescu. Miroase a „neamestec in treburile interne“, a retorica nationalist-comunista si reinvie obsesia cetatii asediate, care trebuie aparata cu eforturi neprecupetite de dusmanii din exterior (si de tradatorii din interior).
Ceea ce nu-mi amintesc sa fi remarcat comentatorii – adesea critici – este potentialul pericol la adresa stabilitatii Romaniei pe care il reprezinta exact acest apel cu note acut nationaliste, mirosind, cum ziceam, a ceausism optzecist si chiar a nationalism de anii 1930. Exista un precedent cunoscut si deloc incurajator: memorandumul Academiei Sarbe de Stiinte si Arte din fosta Iugoslavie, care a fost facut public in septembrie 1986. Contextul era, desigur, diferit, dar tonalitatea agresiv-nationalista si unele idei concrete – cum ar fi aceea ca descentralizarea va duce la destramarea tarii – rezoneaza cu cele ale academicienilor nostri. Atunci, in 1986, memorandumul Academiei Sarbe a fost unul dintre factorii ce au accentuat nationalismul sarbesc si care, in final, s-a dovedit un soi de self-fulfilling prophecy. Istoricii il considera azi unul dintre factorii care au precipitat, prin reactiile si contrareactiile de tip nationalist din epoca, destramarea sangeroasa a federatiei iugoslave.
Sigur, Romania nu este o federatie de state. Nu este nici macar un stat multinational (sau este intr-o masura foarte redusa). Insa retorica nationalista, de secol XIX, cu tenta xenofoba, apelul la masuri ferme ale organelor statului, acuzatiile la adresa strainilor si dusmanilor din interior, toate acestea contureaza o imagine catastrofista, cu iz razboinic, accentuata si de numerosii termeni belicosi din apel: „actiuni indreptate impotriva Statului si Poporului Roman“ (chiar asa, cu majuscule), „denigrare“, „subminare“, „sabotare“, „diversiuni“, „agresiuni“. Desigur, nu lipsesc lupta si jertfele de veacuri. M-as fi asteptat ca niste academicieni sa fie mai precauti cu vorbele, mai ales intr-un moment in care orice inchidere in propria cochilie s-ar dovedi dezastruoasa – nu doar pentru Romania, ci pentru orice stat din regiune. Dar daca academicienii sarbi, fratii nostri intru ortodoxie, au aruncat piatra in balta la momentul nepotrivit, de ce am crede ca semenii lor romani sunt mai cumpaniti?
Nu vreau sa cred ca scopul apelului ar fi fost unul de sustinere mascata a actualei puteri intr-un moment de cumpana, in ciuda – cum ziceam – simpatiilor politice a unora din semnatarii lui. Fiindca nu pot sa cred ca stralucitele minti academice ar risca atat de mult, mult mai mult decat ridicolul, doar pentru a sustine instaurarea unui nou partid-stat. Desi nici asta n-ar fi ceva nou – nici macar pentru Academia Romana.