Echivocul amuzant al formularii lui Bernard Pivot mi-a revenit in ganduri – memoria isi face, doar, de cap, nu? – reflectand la Dinu Lipatti, la comentarii ale presei interbelice si la spusele unui martor azi disparut. Presa franceza a anului 1939 il descria pe Lipatti ca exemplu de perfecta „meserie“, „mestesug“ pe planul tehnicii, al virtuozitatii si, pe de alta parte, de fantezie, temperament, cultura muzicala si siguranta a gustului.
Intr-o marturie inregistrata in arhivele TVR, reluata de un documentar in anii ’90, autorul primei biografii a lui Lipatti, Dragos Tanasescu, aminteste spusele profesoarei Muza Ciomac, care practicase in epoca interbelica ceea ce se numea „un schimb de prizonieri“, de elevi, cu Florica Muzicescu.
Muza Ciomac ar fi spus despre adolescentul Lipatti: „Cand a venit la mine, nu credeam ca va avea evolutia pe care o are acum. Era o pornire spre tehnica, numai repertoriu de tehnica. Si uitati-va ce dezvoltare, nebanuita de mine, a putut sa aiba sub aspect artistic!“. Dragos Tanasescu nota un echivoc in elogiul adus de Lipatti profesoarei sale, Florica Muzicescu: „I-am datorat in intregime mestesugul meu pianistic“. Dupa biograf, exista cel putin o doza de complezenta in afirmatia pianistului. Tanasescu adauga si ca „intamplarea a facut sa cunosc o scrisoare a acestuia“ din care se vede „un alt Lipatti, si, poate, adevaratul Lipatti“. „Era un tip foarte energic si ironic, dar nu se vedeau toate acestea pentru ca delicatetea, politetea lui, erau determinante in calificarea care i se dadea.“
Din pacate, Dragos Tanasescu nu precizeaza la ce scrisoare se referea. „Energic si ironic“ sunt calitati ce reies bine si din corespondenta in limba romana (mai ales!) a Clarei Haskil. Dincolo de admiratia reciproca, au fost calitatile ce i-au apropiat, cu siguranta, pe cei doi pianisti de geniu, pana la impartasirea unor mici secrete si rautati despre lumea ce ii inconjura; motiv, foarte probabil, pentru ca surorile Haskil sa insiste pe langa Jérôme Spyket, regretatul biograf al Clarei Haskil, sa distruga scrisorile romanesti, la moartea lor. Nu stiu daca Spycket si-a tinut promisiunea, dupa o discutie pe care am purtat-o pe aceasta tema in urma cu multi ani, dar in arhivele Haskil pastrate la Biblioteca Universitara de la Lausanne nu sunt catalogate astazi decat vreo douazeci de scrisori in romana.
Lasand la o parte aceasta paranteza, cine sa fi fost cel care l-a condus pe Lipatti dincolo de virtuozitate, in lumea profunda a muzicii? Cu siguranta un rol trebuie sa fi jucat Yvonne Léfebure, profesoara sa de la École Normale de Musique, in casa careia a exersat si invatat timp de circa cinci ani. Dar subiectul este invaluit in ceata, cum nimeni nu pare sa fi studiat arhivele lasate de pianista.
Gandindu-ma la Lipatti, mi-au revenit in amintire – memoria isi face de cap, nu? – si istoriile basului Doda Conrad, apropiat, ca si Lipatti, al Nadiei Boulanger, si ea, cu certitudine, intre cei care l-au condus in plenitudinea muzicii. Mi se spune azi, din surse pariziene, ca Doda Conrad – ale carui istorii despre Enescu concertand la Lausanne m-au facut odinioara sa visez – ar fi fost un mitoman si ca multe din amintirile sale sunt contrazise de cercetare. Nici in cazul lui, mai tanara generatie de muzicologi, si cei romani nu fac exceptie, nu a avut curiozitatea sa intre in arhivele sale, ce se pastreaza totusi integral in Franta.
Cum, vorba lui Bernard Pivot, memoria isi face de cap, gandurile mi-au zburat saptamana trecuta, intrerupandu-mi lecturile si scrisul, si catre o scurta evocare lasata de pianista Gaby Casadesus. Impreuna cu Robert ascultau foarte multa muzica la radio si s-au bucurat intr-o seara sa-l reauda pe Dinu Lipatti care, „bolnav, a fost silit un timp sa-si inceteze activitatea. […] Se dusese la Lourdes si spunea ca se simtea mai bine. […] A avut marea amabilitate sa ne scrie, cunoscand starea Thérèsei (fata cuplului de pianisti). Din pacate nu am pastrat scrisoarea, dar imi amintesc termenii ei, atat de miscatori: «nu sunt credincios, scria el, dar apa de Lourdes mi-a facut enorm de bine. Vreau sa va trimit din ea pentru a freca genunchiul fiicei voastre. Sunt sigur ca ii va face bine». […] I-am urmat sfatul, fara sa constatam, insa, nici o ameliorare. […] Dar acest gest depune marturie pentru fiinta generoasa care era. Aceasta generozitate care salasluia in fiecare din interpretarile sale“. Memoria isi face de cap…