Cer acum putin indurare pentru batrina doamna, cit si ciulirea urechilor la urmatoarele chestiuni: Charlotte Rampling, englezoaica frantuzita, joaca, din 15 februarie 2007, in Dansul mortii, de August Strindberg (Theatre de la Madeleine din Paris, regia: Hans Peter Cloos). E una dintre piesele cele mai naturaliste ale nordicului, pentru care relatia dintre barbat si femeie era o lupta intre doi vampiri, iar iubirea – o sleire continua de energie, care duce la transformarea partenerilor de viata in cadavre vii si chinuitoare. Rampling vorbeste in „Le Figaro” despre piesa: „E o metafora remarcabila e libertatii. Daca nu am avea nici un obstacol de trecut, am fi liberi. Si ce-am face cu asta? In piesa, cei doi au nevoie unul de celalalt, pentru a exista, pentru a suferi. E infiorator, dar daca piesa se joaca la o intensitate dubla, ea trimite la Ionesco. E foarte ironic”. Da, mai ales ca pe 16 februarie anul asta se implinesc 50 de ani de cind Cintareata cheala e jucata neintrerupt la Theatre de la
Huchette – 15.761 de spectacole, zeci de actori (Nicolas Bataille, din distributia initiala, are 81 de ani si inca e pe scena!) si o sala mica, de numai 90 de locuri. Astea-s cifrele care innobileaza teatrul in luna februarie. Acum mai adaug, fara legatura aparenta, ca simbata trecuta, pe 17 februarie, a murit Maurice Papon, singurul inalt fuctionar francez condamnat pentru complicitate la crima impotriva umanitatii. Prin condamnarea lui, in 1998, justitia a recunoscut pentru prima data implicarea Frantei in crimele comise de regimul (de altfel francez) de la Vichy. Ultima intrare pe luna februarie a Enticlopediei a vorbit despre moarte, absurd si multe cifre. Zadarnic.