Poate n-ati inteles bine ce-am vrut sa zic despre acest soi de bucurie ciudata. Asa ca iar ma bag in seama si strecor in Secretul o traire personala. Nu ne aflam in Florenta lui Dante, ci pe strada Ion Vasi din Timisoara, in anii ’50. Iar Cheita de aur sau minunatele patanii ale lui Buratino si Pinocchio, povestea unui prichindel de lemn nu-s nici pe departe romane cavaleresti, cum nici eu Francesca. Dar atunci, pe la sapte-opt ani, mi-a fost dat sa descopar pentru intiia oara in viata ca te poti infiora de pofta cind citesti nu aprinse file de amor, ci niste biete, nevinovate rinduri despre cum se curata o ceapa sau trei pere.
Recunosc, imi placea mai mult Buratino de A.Tolstoi pentru ca era mai subtire si mai clar scris. Abia asteptam sa ajung la pagina unde blindul dulgher Carlo se intoarce acasa, vede ce nazdravanii a facut baietelul de lemn, dar nu se supara. Ca sa stimpere foamea zarghitului de copil, scoate din buzunar o ceapa, o curata si i-o da. Flamind cum era, Buratino isi infipse dintii in cepsoara si o dadu gata cit ai clipi, rontaind si plescaind de placere. Cind ajungeam la isi infipse dintii in cepsoara, simteam ca imi ploua in gura. O strigam repede pe mama sa vina cu ceapa si s-o curete in fata mea. Dar mai mult decit sa-mi dea lacrimile si sa scuip ca arsa prima muscatura nu izbuteam.
Cu totul altfel era in Pinocchio lui Collodi, unde afurisenia de copil face nazbitii mai mari decit Buratino si unde, intors acasa, tatucul Geppetto ii potoleste baiatului foamea nu cu o ceapa, ci cu trei pere zemoase. Cind ajungeam la bunul Geppetto, scotind un cutit, curata cele trei pere, dupa care strinse cojile pe un colt al mesei si la Pinocchio le inghiti pe nemestecate, o strigam pe mama sa vina cu trei pere (sau daca nu, hai, mere) si sa le curete repede. Stateam cu ochii tinta ca o aspida la spiralele facute de coji si la feliile subtiri pe care mi le taia pe-o farfurie. Apoi le dadeam gata, dar nu cit ai clipi, ci incet, ca-n transa, molf-molf, cufundata iar in citit.
Ani la rind am crezut ca bucurie si linistire mai mare nu puteau exista pentru mine. Pina cind, vinerea trecuta, pe la unu noaptea, am auzit-o pe mama intrind incet in bucatarie. Era primul ei drum nesustinuta de nimeni, dupa citeva saptamini. Pentru ca doamna Aurica, infirmiera, dormea dusa, am sarit ca din pusca. Am intrebat-o daca vrea ceva de mincare si a spus da, o para. Ne-am asezat la masa, am adus trei pere din camara si am inceput sa le curat in spirale. Apoi i le-am taiat in zeci de felii subtiri pe care le-a mincat incet, molfait, cu ochii tot mai insufletiti pe masura ce ne-am amintit rizind de Buratino si de strada Ion Vasi pina s-a facut doua jumate.