Insa exista o cea mai valoroasa perioada, nu fericita, ci valoroasa, o perioada in care am crescut si am evoluat cel mai mult, ca volum de notiuni pe unitatea de timp, si aceea e experienta Iasului, care coincide cu perioada facultatii. Am stat destul de putin, doar 6 ani, dar e orasul care mi s-a apropiat cel mai mult de notiunea de casa, desi tot timpul am avut impresia ca acasa e acolo unde pui capul sa dormi. A fost o perioada foarte intensa, libera de notiunea de responsabilitate, o perioada cu oameni buni, o perioada de-a v-ati ascunselea, cu cautari de sine si regasiri. Piatra cheie din poarta pe care intru in camera acestor amintiri e, pasamite, Teatrul Ludic, unde mi-am petrecut mare parte din acesti 6 ani si unde mi-am lasat ca reprezentant, un fel de Bobo was here scrijelit pe zid, prima mea chitara, batrina, decedata, agatata muzeistic intr-un cui la loc vizibil, linga un afis cu Marcel Iures. Sper sa ramina acolo, chiar si dupa ce se va fi renovat teatrul, daca nu chiar asa de in fata, macar undeva unde sa se intrebe oamenii ce e cu ea acolo. E un amarit de simbol al unei frinturi de timp, cu muzica, cu suflet, cu replici false si replici vii, cu prieteni, cu zimbet amar si ris din toata inima, cu viata, mai cu viata, mai aproape de ceea ce vrem sa devenim. E simbolul introspectiei, al deschiderii de sine, al cresterii, al ascunzisurilor, al atriilor si al ventricolelor sufletesti, al invataturilor empirice, al fricilor si iubirilor, al viselor cu ochii deschisi si al vointei. Si ca sa termin intr-o nota de vag umor, pe linga toate astea, e si o piedica in calea uitarii…)