Imi amintesc ca, pe un panou din holul mare de la etajul al doilea unde erau inscrise evenimentele organizate de hotel, corurile si spectacolele din „sala clubului”, pentru vineri 22 decembrie 1989, ora 16, era anuntata o intilnire cu reputata maestra internationala Elisabeta Polihroniade, foarte cunoscuta de la TV. Doamna Polihroniade oferea doritorilor un simultan de sah, iar pentru mine (care inca nu vazusem Liceenii, unde Dana facea remiza cu Mihai in semn de afinitate electiva) evenimentul se vestea fascinant.
…Poate ca lumea din hotel stia ceva din ajun, mie insa nimeni nu-mi spusese nimic. E drept ca seara precedenta fusese destul de agitata si mai multi oameni se adunasera in sala clubului sa urmareasca nu stiu ce interventie „live” a lui Ceausescu. Nu ma dusesem, mult mai pasionat de cadourile pe care cite un Mos Gerila de ocazie dintre rude le scotea la iveala. Asa incit nimic neobisnuit nu parea sa se intimple vineri pe la ora 12, cind ne-am indreptat, eu si rudele cu care venisem, spre sala de mese.
Nu trecusem bine la felul doi. Vasta sala de mese a hotelului rasuna de muzica de la radio, degajata de difuzoare. Dintr-odata, deasupra noastra a izbucnit vocea sonora si bine lucrata a lui Ion Caramitru, care parea sa interpreteze un rol dintr-o piesa istorica: „Fratilor! Am invins! Dictatorul a fugit!”. Cam asa ceva. Nimeni nu i-a dat la inceput atentie, ca si cum programul de radio ar fi curs inainte in monotonia lui fireasca. Apoi mesenii s-au involburat. Au inceput sa converseze unii cu altii, din ce in ce mai tare. Cei informati cu privire la Timisoara si la mitingul din ziua precedenta de la Bucuresti au dat tonul, strigind: „Trebuie sa fie si la televizor!”. Si s-au mistuit in sala clubului, alaturi.
Matusa mea, mai chibzuita decit intreg poporul roman, nu ne-a lasat sa ne ridicam de la masa. Am stat acolo pina am terminat tot din farfurie. Pe urma am luat-o si noi pe urmele celorlalti in sala clubului si acolo… am facut revolutie. Am strigat si eu ole ole alaturi de ceilalti, m-am suit si eu pe mese si scaune ca sa vad mai bine singurul televizor din sala de peste 100 de locuri, am jucat si eu Hora Unirii alaturi de oamenii din incapere. Am vazut si eu, cu surprindere, cum la televizor apare un nene foarte zimbitor, care face niste glume obscure despre „cabinetul 2” si astfel isi asigura simpatia celorlalti. („Nu stiu cine e, spunea o femeie din preajma, dar imi place cum zimbeste”.) Am participat din toata inima. In felul meu, vorba personajului lui Porumboiu din A fost sau n-a fost?, si eu am facut revolutie.
Toata dupa-amiaza aceea, totusi, un gind nu mi-a dat pace. Daca sala clubului ramine ocupata de lume, unde o sa mai joace sah Elisabeta Polihroniade?