— Reiau, de unde-am intrerupt-o, istoria lui Iordache Moise. Asadar: perpetuum-ul, trisectiunea, cvadratura… Cum ce trisectiune si cvadratura, scumpa Carmen? A unghiului si, respectiv, a cercului, fireste… Cum ce perpetuum, iubita Nora? Perpetuum-ul mobile…
— …fireste, zise Carmen, maimutarindu-l gros.
— La donna e mobile, cum zice Verdi, zise Nora.
— Si cum zic, dupa el‚ mai toti tenorii, reformulind, in felul lor, problema, ca fostul meu coleg principiul…
— …lui Ar-hi-me-de, silabisira cele doua, intr-un glas.
— Cu corectivul, zise Vasile Elisav, ca autodidactul genial Iordache Moise nu s-a preocupat prea mult de arte. Cu o exceptie, poezia. Domeniu-n care are citeva contributii…
In ceea ce priveste matematicile pure, a tiparit, pe speze proprii, un memoriu cu privire la un paradox (de ordin aritmetic), si anume: inmultirea e, prin definitie, (mult) mai inmultitoare, mai multiplicativa, decit e adunarea; inmultirea cu unu, care bate, asa-zicind, pasul pe loc, e mai putin inmultitoare, insa, decit adunarea cu aceeasi cifra, a carei „tactica” e ca a pionului de sah (umila, oarecum, dar eficienta).
Cit despre inmultirea cu zero, doua vorbe: in vreme ce aceasta aneantizeaza orice numar, adunarea cu zero il conserva.
(In paranteza fie spus: nu fac, aici, o pledoarie in favoarea pragmatismului pe care-l ilustreaza, la limita, pedestrul pion de sah, – cel compatibil, totusi, cu actul sacrificiulului de sine.)
— Pare ca acest Iordache Moise sa fi speculat nu fara gratie, isi dadu cu presupusul Carmen Carpen.
— Dar, intreba Nora Aron, prin ce s-a ilustrat in poezie.
— Ii datoram, le lamuri Vasile Elisav, cu maxima seriozitate, un Dictionar de rime interioare… I se atribuie, in plus, de catre cei mai competenti savanti ai lumii, o descoperire capitala: Planul inclinat invers.
— Aveti dreptate, dom profesor, zise Carmen Carpen, respectuoasa: de unde fusesem inclinata, initial, sa nu-l iau in serios pe Moise asta, sint inclinata,-n fine, sa-l aprob.
— Ba, eu, chiar sa-l simpatizez, adauga Nora Aron.
— Eu l-am simpatizat dintotdeauna, zise Vasile Elisav. Nu semana cu mai niciunul dintre noi. Era mai mult decit sarac, era din neam de saracani. Se imbraca saracacios, n-avea palton, purta gumari.
— Gumari? Ce-i asta, dom profesor, se trezi Carmen Carpen din scurta-i reverie.
— Niste galosi de cauciuc, cauciuc negru si lucios, de forma unor escarpeni… Iordache Moise ii purta pe orice vreme. Inspira mila, dar si admiratie, pentru ca era superdotat.
— Nu cumva e unul si acelasi, zise, animindu-se, Nora Aron, cu cistigatorul concursului pe teme din I.L. Caragiale?
— Asa e, confirma Vasile Elisav. De unde, insa, stii tu, Nora, despre acest concurs ramas de pomina, e drept, numai ca petrecut in urma cu vreo douazeci si cinci de ani?
— De la mama, zise, simplu, Nora.
— Aha, facu Vasile, simplu, continuindu-si, affettuosamente (cum ar fi spus Giuseppe Verdi), relatarea. Concursul, radiodifuzat, consta in intrebari-capcana din opera lui Caragiale. Cine e, sa zicem, Zambilica, cine e Papadopolina? Intrebari aproape puerile, cind cineva din sala pusese intrebarea, ducind la gura microfonul: „Ce cauta neamtul in Bulgaria?”.
La care, Iordache Moise ripostase cu promptitudine si nu fara umor:
— La intrebarea „Ce cauta neamtul in Bulgaria?”, raspund prin alta intrebare, si anume: „Ce cauta Turku in Finlanda?”
(Continuarea in numarul urmator)