De fabrica amintirilor tale dospite intr-o saltea. Devii impaiat printre obiecte pe care nu le-ai arunca pentru nimic in lume. Printre granule de memorie vie care te localizeaza in timp si in spatiu. Cum sa lasi in urma propriile tale urme? Tacimurile, gulerele de vulpe, stropitoarea in forma de broscuta, plantele frumos aliniate, eprubeta cu urina, caltabosul si dulceata? Ca sa nu uiti te transformi intr-un obiectoman.
Fiecare coltisor de scena e umplut de simburi de actiuni simultane
Spectacolul regizat de Alvis Hermanis, impecabil construit, cu un simt minutios al distributiei relatiilor cu obiectele, e o detaliada care insira particule de atunci, de cindva, de acum ca demult. Care ordoneaza intr-o casa la comun viata unor omuleti girboviti, nostalgici, vitali, depanatori de amintiri batute in cuie pe pereti scorojiti. Nici un cuvint, doar soapte, sisiieli, tiuituri de carne prajita, microfonie.
Fiecare pat cu obiectele aferente din jurul lui e o celula a virstei a treia, o rama pusa la pastrare intr-un apartament in care intimitatea e a nimanui si a tuturor. Camere intr-o camera-tunel, care da pe-afara de atitea lucruri indesate, decorul din Viata lunga e un fel de cimitir viu. Cind il vezi plin de plin, ai o prima senzatie de prea mare inghesuiala ca si cum ai fi intr-un autobuz in care pasagerii se lipesc unii de altii. Numai ca aceasta aglomerare e perfect tinuta sub control si fiecare obiect e exemplar folosit, e extrem de bine locuit, animat, personalizat. Performativitatea obiectelor, orchestratia lor presupun un tip de interactiune totala. Obiectele se intrepatrund, isi raspund, corespondeaza de la baie la bucatarie. Oala si fringhia de rufe, dulceata si pipiul sint doar citeva link-uri dintr-o camera lunga ca un vagon in cea mai lunga dintre virstele posibile. Hermanis reuseste sa faca sa se auda atit de multe detalii fara sa fie rostit nici un cuvint, intr-o tacere sparta doar de orga batrinului DJ, cu cei mai imobili si hipnotici ochi pe care i-am vazut vreodata.
Gestul naste o lume developata ca un film cu cadre batrine, mocaite, cu virstnici induiosatori care se misca exact ca niste gindacei printre obiectele lor minuscule, printre mirosuri si sunete. Obiectul e prelungirea corpurilor insurubate in batrinete, e tubul prin care respira colectionarii unui timp pe duca. Spectacolul regizat de Hermanis teatralizeaza exact corpus-ul experientelor umane care circula intre obiecte si spectatorii performance-ului batrinetii atit de dinamice in inevitabila ei moleseala. Obiectele devin autentice pentru ca ele semnalizeaza lumi esential subiective, intregi si rotunde, capsule purtatoare de univers iesit parca din orice timp. Obiectul este, in primul rind, „nucleu unitar de experiente”, dupa cum sustine si Corrado Maltese in Mesaj si obiect artistic (Meridiane, Bucuresti, 1976).
Fiecare coltisor de scena e umplut de simburi de actiuni simultane. Fiecare miscare intra in fibra obiectelor. Din detalii infinitezimale e construita antecamera mortii, nostalgic-hilara. Batrinii fac suporturi de luminari din prezervative, se ating cu degetele noduroase, se sprijina unii pe altii, se seduc.
Una dintre batrine isi scoate haina de blana dintr-un sac de plastic, o mingiie ca pe un copil, soarbe alcoolul dintr-o bomboana, dupa care o da vecinului, si trage la masea de stinge.
Actorii au o capacitate uluitoare de a-si contorsiona corpul
Hermanis e un regizor obsedat de conspiratia detaliilor, care lucreaza cu fotograme gestuale. Infige ace fine in grotescul, candoarea si tristetea unor pensionari care te acroseaza si te tin cu ochii holbati la tot ce fac. Drumul de la mina la obiect, apucarea lui, dezechilibrul, miscarile voit „sughitate”, toate sint teatral explorate. Actorii magnetici ai lui Hermanis au o capacitate uluitoare de a-si contorsiona corpul, de a fi din acelasi aluat cu obiectele pe care le ating. Batrineii – innebunesti cind vezi, la sfirsitul spectacolului, ca toate rolurile sint jucate de tineri – se saruta, isi fac cu ochiul, cinta si danseaza. Love is deeper than age.
Viata lunga e un spectacol ca un goblen in care fiecare minigest, perfect armonizat cu celelalte, compune o virsta-tren de cursa lunga. E un spectacol cu o forta vizuala extrasa din polenul obiectelor miscatoare. joi.megajoy al lui Afrim ii e frate geaman.
E noapte. Cu o papusica in brate si un ursulet pe perna, batrinii adorm.
Miine incepe o noua zi dintr-o lunga de lunga viata.
Teatrul Nou din Riga, Letonia, Viata lunga, spectacol non-verbal. Cu: Guna Zarina, Baiba Broka, Kaspars Znotins, Girts Krumins, Vilis Daudzins. Regia: Alvis Hermanis. Scenografia: Monika Pormale. Light design: Oskars Plataiskalns.