Trebuie sa-ti marturisesc ca admiratia mea fata de Jim s-a transformat in iubire abia dupa ce i-am citit corespondenta. Da, aceea abreviata si plina de pudoare… Iata ce ma amuza in momentul de fata: plecarea lui Joyce la Dublin, unde urma sa deschida primul cinematograf din acel oras, coincide cu cea mai apriga paruiala dintre el si Nora, divina camerista… Ce s-a intimplat? Nimic mai mult decit faptul ca, intilnind un fost coleg, Joyce a plecat urechea la anumite insinuari, cum ca prea iubita sotie ar fi sters praful de pe gardurile dublineze cu anumiti barbati, ba chiar in perioada in care scriitorul ii facea curte asidua. Zvonurile s-au dovedit (dovedit? Se poate dovedi ceva in domeniul asta? Dupa cum spune vorba aceea golaneasca, trei lucruri nu lasa urme…) lipsite de temei, fapt ce a provocat o avalansa de scrisori inflacarate din partea temporar mitocanului Joyce. Iata cum suna una dintre ele: „De azi mi te inchipui frecindu-ti pizda in toaleta. In ce fel o faci? Te sprijini de perete, cu mina in chiloti sau stai pe veceu, cu fustele ridicate si mina virita prin slitul chilotilor? Oare treaba asta iti da chef sa te caci? Nu-mi pot imagina cum o faci… Iti vine in timp ce te caci sau intii iti dai drumul?”. Cam asa isi cerea iertare autorul Oamenilor din Dublin!
Acum intelegi de ce il iubesc pe Joyce? Poate obsesiile sale scatologice din corespondenta privata te vor duce cu gindul la incendiarul pasaj al lecturii ziarului din Ulise. Dar, ca sa nu uit, sint convins ca Nabokov mi-ar dispretui preocuparile acestea detectivistice, dat fiind ca nu prea ia in seama informatia ca 16 iunie 1904 este ziua in care Joyce a cunoscut-o pe Nora Barnacle. Eu n-as neglija treaba asta nici in ruptul capului: povestea de iubire a „familiei Joyce” este una dintre cele mai frumoase din istoria literaturii. Poate de aceea ultimele cuvinte ale lui Molly sint cele care lasa o deschidere „optimista” romanului, cuvintele care sugereaza cercul (in nici un caz nu-l inchid), care leaga cererea in casatorie a lui Bloom de… un continuum al vietii. Ce frumos spune Nabokov – „Da: In dimineata urmatoare Bloom isi va primi micul dejun in pat”.
5 minute mai tirziu
Imi retrag cuvintele. Sint un idiot. Citez din Nabokov: „in mintea lui Bloom si in cartea lui Joyce, tema sexului este continuu intrepatrunsa cu tema latrinei”. Imi retrag afirmatia de mai sus… batrinul Nobokov e urias. Incerc sa revin la prima epistola si sa-ti amintesc atitudinea usor superioara a profesorului de literatura in fata studentilor americani: pentru voi, ce prindeti literatura dupa ureche, va fi un soc sa aflati ca Dostoievski e un scriitor de mina a doua… Iata-l, insa, prins in fata unor pagini din Joyce (pagini pe care le admir enorm – ma refer la micul dejun servit de Poldy lui Molly, mirosul acela pregnant al gurii femeii de-abia trezite, al oalei de noapte (iarasi…), al pantalonasilor ei nu foarte curati, al ciorapilor cu talpa lucioasa): „Veti savura aceste minunate pagini artistice, dintre cele mai mari din intreaga literatura, in care Bloom ii aduce lui Molly masa. Ce frumos scrie omul asta”.
De cite ori l-am auzit noi pe Nabokov exclamind in admiratie? Daca in cazul lui Gogol profesorul se lasa in voia unei superbe „deconstructii” stilistice, daca in cazul lui Dostoievski se abandoneaza in bratele unei mistocareli savuroase, iata ca, pus in fata lui Joyce, nu poate face altceva decit sa citeasca cu voluptate. Sa citeasca… Atitudinea lui Nabokov fata de psihanaliza este, daca ai remarcat, extrem de apropiata de cea a lui Joyce fata de Freud…
Am trecut in dimineata asta pe strada Doamnei: pe colt sta un magazin de fite, unde o pereche de pantaloni costa 3 milioane la reduceri. Ceva mai incolo ar fi un magazin de dulciuri. Apoi un anticariat (n-as vrea ca pe locul cinematografului Volta sa se afle acum un anticariat. Ar fi, cum a spus Dan Sociu intr-un anumit context, redundant, si pe gustul domnilor culturii romane). Mai ca mi-as inchipui „cinemaul” in locul in care acum troneaza o fosta covrigarie, spatiu fantomatic, lipit de o banca precum varul tuberculos de umerii puternici ai unchiului functionar. De fapt, aberez… Nu stiu cum era strada Doamnei in 1909. Ca sa raspund „concursului” tau, ofer si eu o sticla de Jameson acelui cunoscator al Bucurestiului vechi ce va depista locul exact al cinematografului Volta.
Am deschis epistola sub semnul unui termen hibrid inventat de Joyce in Finnegans Wake: funnuminal… O lume pe jumatate amuzanta, pe jumatate bintuita de „numinos”; cred ca este un termen ce ar descrie perfect Rusia lui Gogol. Nu-i asa? Si daca asa e, cred ca discutia noastra imbecila, care a dat nastere acestor epistole cel putin placute pentru mine, nu-si mai are sensul – ceea ce ne desparte nu e decit forma (imi vei spune „da, dar forma e totul, mai ales pentru Nabokov”)… , pe cind vrajitorul din cei doi este unul si acelasi. Devin din ce in ce mai constient de treaba asta.
Am inceput sa citesc Scrisorile din Rusia ale Marchizului de Custine, un homosexual genial, cu exprimare semipretioasa si observatie acuta, de bijutier. Nu cred ca as fi cumparat cartea in lipsa acestui dialog. Si tot datorita lui cred ca am inceput sa ma transform intr-un recititor (or, recititorul este cititorul adevarat pentru Nabokov): daca, pina la sfirsitul anului, reusesc sa recitesc Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Joyce, Mann si Kafka, cred ca sint un om cistigat.
Iarta-mi derapajul prin Bucurescii anului 1909 si prin perindarile scatologice ale cuplului Joyce-Bloom (fragmentul de scrisoare este cel mai cuminte pe care l-am putut reproduce – promit sa-ti citesc mai mult in particular sau, daca vrei, sa postam pe blogul tau o integrala dirty) si promit ca la epistola urmatoare sa revin prin vreun catun al maicii Rusie ori poate printre oamenii din Dublin… Mutarea mea depinde enorm de raspunsul tau.
Cu nerabdare,
Bogdan