Am dat la un anticariat peste o carticica ciudata. Subtire. Vinduta pe mai nimic, precum aproape toate cartile pentru copii. Incepea asa: „Ma numesc……………., m-am nascut in anul……. si locuiesc in orasul…………….. pe care il iubesc foarte mult si pe care n-as vrea sa-l parasesc niciodata. Imi iubesc parintii iar parintii ma iubesc pe mine. Mama, care se numeste……………. si este de profesie……………. imi face aproape in fiecare zi cite un cadou: o jucarie, o floare, o caramea, o batista, o punga de pufuleti. Tata, pe nume………… si a carui profesie este de………….., ma duce in fiecare simbata la bazinul de inot. Astept cu nerabdare cadoul zilnic al mamei si ziua de simbata. Eu am……. ani, mama are…… , iar tata……. ani. Incep acest jurnal ca sa notez in el orice gind frumos pe care-l gindesc, sa descriu lucrurile frumoase pe care le vad, sa vorbesc despre fiintele pe care le indragesc. Promit sa scriu in jurnal in fiecare zi”.
O carte care nu e carte, asadar, ci jurnal. Prea bine. Sa ma gindesc ce-as fi scris eu in jurnalul-carte acum mai bine de cincisprezece ani…
O zi obisnuita
Astazi a fost o zi obisnuita. M-am trezit cu mofturi, ca de obicei, pentru ca nu-mi place sa ma scol de dimineata. Am baut lapte cu cacao. Strecurat, fiindca urasc caimacul. Mama mi-a calcat fata de banca. E rindul meu sa o aduc saptamina asta. Mi-am imbracat uniforma si mi-am dat seama ca nici mansetele apretate nu-mi plac, le indoi mereu la colturi cind scriu.
Am plecat la scoala. Era racoare si mama mi-a aratat o tufa de iasomie. M-au imbrincit iar copiii pe scari, cind am urcat in clasa. Invatatoarea ne-a aratat niste planse cu povesti si am mai facut citeva exercitii la matematica. M-a necajit Andrei, dar o sa ma razbun eu intr-o zi pentru tot trasul de cozi si stropitul cu apa!
La prinz m-a luat tati de la scoala, desi as fi preferat sa mai stau cu Corina, colega mea de banca, la leagane. Oricum n-am avut chef de somn dupa-amiaza. De fapt, eu doar m-am prefacut ca dorm. Si am facut si-o pozna: am lipit afise pe un perete intreg din camera mea. Cu aracet. E mai frumos decit inainte. Bine, tata n-a fost de aceeasi parere. Intii s-a luat cu miinile de cap, apoi m-a certat un pic, dar pina la urma s-a induplecat. Si mi-a adus si „Universul copiilor”. Pentru miine am de invatat la Cunoasterea Mediului. Sa nu uit sa o rog pe mama sa ma ajute cu caietul de Lucru Manual…
Renunt
Nu-i bine… In carticica de la anticariat, eroii calatoresc in timp, intilnesc roboti si piramide egiptene, desi au mame care le cumpara pufuleti. Mie nu mi s-a intimplat niciodata nimic iesit din comun. Mi-am sifonat uniforma ca mii de scolari si-am dus aventurile doar pina la decorarea camerei cu un borcan de aracet in miini. Data viitoare, promit o poveste-poveste. Povestea-jurnal nu se va scrie niciodata.
Muriel Kann, Jurnalul unui copil care a salvat omenirea, Editura GAMA, Iasi, 1992. Coperta si ilustratiile: Radu Gavrilescu.