Simt asta acum, dupa ce m-am intors dintr-o fuga in trei orase elvetiene, la o saptamina dupa Lisabona, la o luna dupa Leipzig. A nu se intelege ca nu mi-a placut, ca ma pling ipocrit. Spun doar ca as vrea sa dorm vreo doua saptamini neintrerupt, fara sa visez decolari, voci de metrou vorbindu-mi in portugheza si chinezi, foarte multi chinezi.
Aflata la final de mandat in Romania si Bulgaria (unul dintre dezavantajele integrarii noastre in UE), Fundatia ProHelvetia a invitat in Tara Cantoanelor citiva tineri scriitori romani si bulgari, pentru a-i prezenta acolo. Eu, Filip Florian, Dan Lungu si Cecilia Stefanescu am avut cite trei lecturi publice de caciula, impartite in trei orase: Zurich, Basel si Berna. Am fost insotiti de Lucian Dan Teodorovici – coordonatorul colectiei „Ego. Proza”, promovatorul si scriitorul nostru de sacrificiu – si de Silviu Lupescu. N-am sa insist pe „figura” facuta de noi acolo, ca sa nu ma trezesc cu cine stie ce interpretari. Legat de manifestari vreau doar sa spun ca am avut o reconfirmare a unei mai vechi impresii: lecturile publice din spatiul de limba germana reprezinta o institutie culturala in sine.
Vazut pe fuga, in mai putin de o saptamina, tarimul elvetian e ca o poezie clasica: are ritm si rigori bine stabilite, o estetica de netagaduit, bunavointa – dar si reticenta – unor oameni cumva (prea) constienti ca provin dintr-o vita nobila (cel putin fata de romani si de bulgari). In rest, cred ca e prima tara straina in care am fost cu adevarat surprins de citeva chestii. Ma opresc la top 3: 1. faptul ca din Basel poti merge cu tramvaiul fie in Germania, fie in Franta; 2. plasele din jurul unei stinci din mijlocul orasului Berna – intinse pentru ca nu cumva obisnuitii sinucigasi sa nu mai cada peste masini ori in capul trecatorilor cuminti de pe strada de dedesubt; 3. doi cetateni (banuiesc) normali, imbracati cit se poate de decent, dar umblind descult in spatiul public.
Saptamina viitoare trag o fuga pina la Viena.