Pentru a-i face un portret cit mai complet, Bruno Monsaingeon include pe DVD-ul intitulat simplu Julia Varady trei ipostaze diferite ale sopranei, pentru multi un exemplu de probitate si perfectiune muzicala. Cel dintii il constituie documentarul Julia Varady, Cintecul pasiunii, realizat in 1998. Cel de-al doilea este un recital filmat la Paris, in ianuarie 1998, cind Varady era acompaniata la pian de Victoria Postnikova. In program Wesendonck Lieder de Wagner si o piesa de Ceaikovski. Cel de-al treilea film, adaugat ca Bonus, este o repetitie, din 1996, a liedului Fata si Moartea de Schubert, la pian aflindu-se celebrul Dietrich Fischer-Dieskau, sotul sopranei.
Nu-mi amintesc, si as vrea sa ma insel, ca Julia Varady sa fi fost invitata sa cinte in recital sau pentru un master class la Bucuresti sau la Cluj dupa 1989. Sau sa-i fi fost acordat un doctorat honoris causa de o Academie de Muzica a tarii din care a plecat. In filmul lui Monsaingeon, ea povesteste simplu ca este „nascuta in Romania, din parinti unguri, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Tatal meu antrena echipa nationala de lupte greco-romane. Cinta la vioara… Era o perioada de privatiuni, dar pentru mine una fericita. De la 7 ani am inceput sa cint, in gradina. Mama mi-a gasit un profesor, Magda Papp”.
Incepuse prin a cinta la vioara, apoi, la 15 ani, profesoara ei ii spunea ca are o voce frumoasa si ca la Oradea nu are nici un viitor. Si, povesteste mai departe Julia Varady in filmul lui Monsaingeon: „La 15 ani am plecat la Cluj, singura, si am inceput studiile de canto. Scoala era intr-un colegiu franciscan. In interiorul acelor ziduri groase, pentru noi nu exista decit muzica. Ziua si noaptea nu auzeam decit muzica. Fiecare isi studia piesa intr-o camera mica. Absorbeam muzica asemenea unui burete. Stiam ca ea era viata mea. Exista un singur magnetofon, Tesla. Dar era minunea insasi. O puteam auzi pe Maria Callas intr-o inregistrare live. Sau pe Schwarzkopf sau Fischer-
Dieskau, gratie caruia am invatat primele mele lieduri. Vroiam sa cint asemenea lui. Dupa trei ani mi s-a facut prima propunere de angajament, Profesorul meu de la clasa de opera m-a intrebat daca ma simteam gata – eram bursiera si fara bani – pentru un rol mic intr-o opera. Si am raspuns: Fireste! Primul rol mare a fost Liu, in Turandot. Apoi, Cosi fan tutte, Micaela, Cherubino…”. La 20 de ani cinta rolul Paminei, din Flautul fermecat, minunindu-i pe cei care observau ca are chiar virsta personajului.
A urmat acea scurta perioada de deschidere care ii permitea, in 1968, cum povesteste in film, sa treaca granita „pentru a merge la Frankfurt, la o auditie pentru Christoph von Dohnany. Ah! Perfido!, de Beethoven, la Opera din Frankfurt. Era 4 decembrie. Era o atmosfera complet necunoscuta mie, plin de lumini… Christoph von Dohnany si asistentul lui mi-au spus: sinteti angajata. Am crezut ca nu am auzit bine. Era prea simplu, am ajuns, am cintat si mi s-a spus ca sint angajata pe loc. Mi se deschidea o viata noua”. Dar se intorcea „acasa, in Romania”, pentru a realiza ca lucrurile nu erau chiar asa de simple, ca doar 2-3 cintarete, de la Bucuresti, avusesera privilegiul de a pleca in strainatate si de a face o cariera.
Dupa amintirile ei: „Sub Ceausescu, Romania era total inchisa. Eu apartineam unei minoritati, maghiare, si purtam un nume unguresc, Tozser. Si mi s-a spus: «Tu, ca maghiar, cu un nume unguresc, nu vei realiza nimic. Schimba-ti numele!» Aveam un asemenea simtamint al dreptatii si libertatii incit ma simteam prost intr-un asemenea rol. Mi-am spus, daca tot sint straina macar sa fiu straina intr-o tara straina. Pe linga o viza de iesire, era nevoie de o autorizatie a secretarului de partid al operei. Era un functionar de partid, iubitor de muzica si caruia ii placeam. El m-a intrebat: Puteti pleca in chiar aceasta seara? Profesorul meu de canto mi-a spus: «Ia un minimum de lucruri si du-te». Am inghesuit o camasa intr-o geanta mica si am plecat chiar in seara respectiva. M-am regasit in exil, fara a avea nimic cu mine, exceptind ceea ce invatasem. Vointa de a ramine, de a lucra, de a cinta era atit de mare incit mi-am asumat acest sacrificiu. Nu vroiam nimic altceva decit sa cint”.
Si avea sa cinte! Una din vocile cele mai frumoase ale ultimei jumatati a secolului trecut, Julia Varady regasea o casa, daca nu o patrie chiar, la Opera din Munchen. Acolo avea sa fie apreciata de dirijori ca Rafael Kubelik si Carl Bohm si sa cinte in sapte luni, sapte roluri noi. In 1977, cel la care visase de tinara, baritonul Dietrich Fischer-Dieskau, i-a devenit partener de viata si de muzica. Istoria ulterioara, de succes, e in genere cunoscuta. Iar pentru cei ce vor sa stie mai mult, documentarul lui Monsaingeon e sursa cea mai buna.