— "E dat acestui trist norod/ Si oul sterp ca de mincare,/ Dar viul ou, la virf cu plod,/ Facut e sa-l privim la soare!", se auzi psalmodiind, ca pentru sine, Carmen Carpen.
— "Daca te-am mincat cincizeci de ani cu lingurita din coaja ta scobita, nu insemneaza, Oule, ca ti-ai pierdut metafizicul si subiectivul... ", arghezianiza, in replica, Vasile.
— Iubita mea cutare,/ In galben-alb tricou,/ De te-as striga mai tare/ Te-ai sparge ca un ou!
— Din ce si cine citezi, Nora, intrebara Carmen si Vasile.
— Citez din poezia Ou, raspunse gazda.
— Si nu pui ghilimele, Nora Aron, o intreba Vasile Elisav.
— Nu, fiindca nu e cazul. Sa zicem ca textul mi-apartine, replica modest, dar in doi peri („Sa zicem ca…”), amfitrioana.
— Habar n-aveam ca scrii si tu, facu Vasile Elisav.
— E interzis, intreba gazda.
— Nu, evident, raspunse musafirul; dar ma intreb cum, oare, de n-am avut atita fler, incit sa te adulmec pina astazi?
— N-ati fi singurul anosmic de pe lume, il persifla usor amfitrioana.
— Anosmic si acosmic, zise Carmen.
— Anosmic, inteleg, zise Vasile. Dar de ce, oare, si acosmic?
— Pentru ca lumea, cosmosul adica, este mireasma si miasma, riposta,-n locul camaradei sale, Nora.
— E un raspuns poetic, raspunse Elisav. Intr-adevar: mireasma si miasma, relua el, visator, formula Norei.
— Eu, riposta aceasta, care-s mai pragmatica (nu insa, pe cit cred, si mai… pramatie!) decit ma credeti dumneavoastra, dom profesor, ma mir ca niciun parfumier de-al nostru nu si-a botezat, inca, un parfum, parfum nuptial, daca se poate spune astfel, Mireasma de mireasa.
— Se poate, cum sa nu se poata: „Mireasma de mireasa, firesc, prima alegere!”, cum ar suna, completa Carmen, emfaticul slogan publicitar.
— Ma intreb, totusi, zise Elisav, cui trebuie sa-i apartina, intr-un cuplu, initiativa, daca vreti, feromoniala: femelei, ca in „mireasma de mireasa”, sau masculului, ca in cazul lui moschus moschiferus?
— Consider ca chestiunea asta, dom profesor, e, oarecum, otioasa, zise Carmen, de vreme ce feromoniali sint, in principiu, ambii parteneri. Ca sa adauge (in aparenta, fara noima), citind din nu stiu cine: „Sint unii, in prezenta carora regreti ca narile nu au, ca ochii, pleoape”.
Carmen isi duse miinile la nas, iar Elisav isi continua discursul initial, cel despre mireasma si miasma:
— Un autor al nostru, vag suprarealist si evoluind din miasmatic in, sa zicem, inmiresmator, il definea pe Dumnezeu (un Dumnezeu impersonal, ce-i drept, adica panteistic) la modul olfactiv, anume: „o mireasma a universului”…
— Amin, conchise Nora.
— In cazul asta, continua, timida, Carmen, e clar ca miasmaticu-i Satan.
— Strict maniheistic vorbind, asa si este, confirma Vasile Elisav. Dar si parfumul cel mai fin…
— „Esti o floare, esti un crin,/ Esti parfumul cel mai fin!”, nu se putu abtine Nora.
— …parfumul cel mai fin, ziceam, suavitatea insasi, angelica mireasma pot sa te duca in ispita. Nu stiu daca Sfintul Antonie chinovitul isi infunda narile cu cirpe, dar, potrivit, Sfintului Bernard, odoriferatia ca atare pare a fi pecaminoasa, ca una care stinjeneste gindul, „impedit cogitationem”. Ceea ce mi se pare excesiv; nu mai putin definitoriu, insa, pentru relativa inapetenta cogitationala a sexului asa-zis slab, atit de erudit, in schimb, sau, numai, lacom in materie de parfumuri.
— Ma reintorc numaidecit, anunta Nora, ce, ridicindu-se din scaunu-i adinc si fluturindu-si rochia pe la nasul profesorului Elisav, il cam facu sa-si piarda cumpatul o clipa.
— Mosc, comenta, monosilabic, Carmen, cu narile, insa, tot mai evazate.
(Continuarea in numarul urmator)