In schimb, imi amintesc o serie de carti – fascinante, de altfel – in care nu reuseam sa „vad” un castel, desi era descris pe zeci de pagini. Citeam primele doua si apoi saream peste ele, pina dadeam de firul povestii.
N-am putut sa inteleg niciodata de ce daca, de exemplu, personajul n-are alta treaba decit sa traverseze linistit o padure, autorul trebuie sa ma poarte printre brebenei, lacramioare si toporasi. Imi doream sa ma scuteasca de zumzaitul surd al albinelor, de susurul izvoarelor si de ciripitul pasarelelor. Mie sa-mi dea padurea ca mi-o imaginez eu.
Aveam – si observ ca inca mai am – o problema cu descrierile inutile, cu abundenta detaliilor irelevante, care nu fac altceva decit sa intinda inutil un story. Nu stiu daca-i bine sau rau, dar si astazi, sint surprins sa constat ca inca se mai scriu carti, considerate de multi chiar foarte bune, la care simt nevoia sa sar peste pagini intregi.
Daca, sa zicem, iti duci personajul (si, implicit, cititorul) pe peronul unei gari, ce rost are sa insisti interminabil pe descrierea gropilor din asfalt, a firimiturilor ciupite in graba de trei vrabii zgribulite, din fata unui baiat cu geaca rosie, fes desirat si pantaloni de trening, pe vocea obsesiva care se aude dintr-un difuzor: „Trenul X pleaca in cinci minute in directia cutare”? Daca autorul imi face asta, ma astept sa creeze un personaj din baiatul cu geaca rosie, incep sa cred ca vocea din difuzor o va lua razna la un moment dat si va anunta cotele apelor Dunarii. Dar nu, scriitorul tocmai mi-a servit o lectie de „atmosfera”, mi-a aratat cit de magic stie el sa intoarca si sa intinda frazele.
Pe mine unul – cititorul de buna-credinta, care nu se afla la prima carte –, asa ceva ma scoate din sarite, de vreme ce in cazul de fata, pentru „atmosfera”, era de-ajuns sa foloseasca un cuvint precum „agitatie” sau „foiala”.
Imi place sa citesc carti cinstite, care sa nu-mi descrie, de dragul „atmosferei”, o Marie careia nu i se intimpla nimic si o palarie pe care n-o foloseste niciodata.