Spectacolul incepe inca din foaier, unde din statia de amplificare razbat acorduri iberice (piesa lui Tankred Dorst si Ursula Ehler porneste de la o nuvela a lui Miguel de Unamuno – traducerea Victor Scoradet, adaptarea Alexander Hausvater), iar odata intrat in sala esti asaltat si vizual. Pe de o parte de rulajul in bucla al catorva informatii succinte, contradictorii, referitoare la Krapp, ce curg pe o „burtiera“ in sectiunea de mijloc a scenei, in breaking news, pe de alta parte de lumini spectaculoase, de show. Puntea temporala e clara, costumele agatate pe suporturile din lateralele spatiului indica limpede conventia, iar publicul e prins in lumea pe care spectacolul urmeaza sa o creeze.
Cariera internationala a lui Alexander Hausvater se vede in fiecare noua productie, teatrul lui e altfel, a fost dintotdeauna altfel, inca de la inceputul anilor ’90, cand, revenit din Canada, a montat la Odeon revolutionarele …au pus catuse florilor si La tiganci. Teatrul lui Hausvater e puternic, energic, te loveste in plex, te scutura bine de toate stereotipiile de spectator, te obliga sa vibrezi intens. E un teatru invaziv.
Fernando Krapp mi-a scris aceas- ta scrisoareexamineaza un sentiment etern, definitoriu pentru natura umana, dragostea, din perspectiva mercantilizarii ei, urmarindu-i evolutia in conditiile in care e transformata intr-un produs de vandut si de cumparat. Iulia este o juna care accepta sa se casatoreasca cu Krapp, acest individ enigmatic, asupra caruia planeaza suspiciuni de tradari si omor, pentru care iubirea a devenit o parghie de reusita in viata. Hausvater a renuntat la o parte importanta a componentei de text, suplinind-o prin apel la alte mijloace de expresie scenica, precum amplele comentarii coregrafice imaginate de Viorica Bucun. Artista are o vasta experienta teatrala, un stil recognoscibil, creatiile ei conving. Spectacolul deruleaza momente care se alimenteaza reciproc, cresc unul dintr-altul, sunt fluide, cu laitmotive care revin, cu secvente de inedit, structuri corale si individuale din care se detaseaza personajele de sprijin si in care acestea se reintegreaza, pentru a alcatui personajul colectiv. Vocabularul coregrafic al Victoriei Bucun e bogat, divers, potrivit pe fiecare episod, generand semnificatii, contribuind la simbolistica de ansamblu. Solutiile ei coregrafice imbogatesc, ritmeaza odata cu muzi-ca, transfera un fior particular. Cristina Florea canta live cateva partituri vocale in spaniola, alte secvente sonore sunt doar instrumentale, muzica lui Mircea Kiraly se aude permanent din boxe, intr-un fundal sonor care anvelopeaza intregul spectacol.
„Fizicatie“, implicare neconditionata, trairi intense
Utilizarea creativa a luminii (Lucian Moga) transforma acest accesoriu tehnic al teatrului intr-o generoasa resursa estetica, nascatoare de lirism si emotie. Proiectiile au un aport semnificativ la plasarea vizuala a privitorilor, ecleraj si video facand din picturalitate una din insusirile fundamentale ale productiei.
Dupa ce lucreaza cu Alexander Hausvater, actorii nu mai sunt cum au fost. Ies metamorfozati din laboratorul repetitiilor, mai imbogatiti, trecuti prin toate probele care fac sistemul de lucru al regizorului: „fizicatie“, implicare neconditionata, trairi intense. Toate se simt si in Fernando Krapp mi-a scris aceasta scrisoare. Colaborarea cu Hausvater a asezat o caramida solida la consolidarea tinerei institutii, a sudat legaturile profesionale din interiorul trupei, i-a purtat pe protagonisti in zone speciale ale procesului de creatie, le-a dezvaluit trasaturi pe care nici nu credeau ca le detin. Cosmin Panaite nu e la prima colaborare cu regizorul. Lui i-a fost incredintat rolul titular, pe care l-a construit artistic printr-o interpretare ce vine din canonul teatrului epic. Brechtiana e linia actoriceasca generala si, desi subiectul piesei e dragostea, realizatorii au preferat distantarea, lasand privitorii sa proceseze in acord cu propriile asteptari intamplarile de la rampa. Un atu al trupei sucevene e omogenitatea ei. Sunt actori tineri, au cota valorica apropiata, sunt complementari ca tipologii si functioneaza ca echipa. Delu Lucaci e Iulia, sotia lui Krapp, care, desi avea rezerve legate de maniera in care a fost cucerita, va ajunge sa-l indrageasca. Catalin Stefan Mindru face, in Contele, o compozitie dificila, care ii reuseste, un contremploi in care isi valorifica potentialul. Alaturi de cei deja mentionati, Bogdan Amuraritei, Bogdan Cantauz, Clara Popadiuc, Diana Lazar, Sergiu Moraru si Alexandru Marin evolueaza sincron, rotite ale unui angrenaj scenic bine calibrat.
Costumele Mariei Miu caracterizeaza sintetic personajele, le pun in evidenta plastica.
Ca privitor, esti aspirat inca de la primele secvente in turbionul de imagini, sunete si miscare care este opera lui Hausvater. Cei familiarizati cu universul estetic al artistului stiu la ce provocari sa se astepte. Spectatorul e asediat de o maree de modalitati de expresie, care nu contenesc sa curga spre el in fluxuri si refluxuri succesive, cu ruperi de ritm, cresteri si reveniri.
Bombardat de imagini scenice, de vizualitate abundenta, sonoritati, corporalitate, privitorul e bransat ferm la vibratiile scenei. Pe care le preia empatic.