In toate filmele sale de pana acum, Achim a impletit gustul pentru comedie ce bate spre grotesc & macabru cu referintele cinematografice (e mare cinefil) si cu un soi de asumare aparent ironica a conditiei de cineast pe care in mod inconstient e posibil sa o asocieze cu problematica religioasa. Cu alte cuvinte, e fascinat de postura de creator si de rama pe care cinemaul o pune vietii, desi e constient ca asta e un pacat al vanitatii. (Prin urmare, fascinatia creste.)
Povestile sale, pe care le scrie de cele mai multe ori impreuna cu Cosmin Manolache, sunt bogate si foarte verbalizate, ca si cum ar avea foarte multe de spus despre tot, dar are dificultati in a-si seta frecventele si regla turatia. Cred ca e genul de cineast care se va exprima mai usor pe masura ce va lucra mai mult, pentru ca probabil va reusi sa-si simplifice discursul. (Variantele lui de scenariu sunt tot mai bune odata ce numarul lor creste.) Nerabdarea asta poate vine si din nevoia de a demonstra ca e un regizor bun. E adevarat, n-ai cum arata ca esti bun cand nu gasesti bani ca sa poti lucra, cand timpul trece, ai si o familie numeroasa de intretinut, iar presiunea e tot mai mare.
Ultima zi, care e definit de distribuitorul Independenta Film drept thriller comic, urmareste de-a lungul unei structuri atipice aventura unui primar vorbaret si descurcaret (Doru Ana), care ia de la o manastire un prieten tacut care a vrut sa se calugareasca (Mimi Branescu). La calatorie mai participa un politist (Adrian Vancica) si seful unei organizatii locale a tinerilor crestini (Adrian Ciglenean). Jumatate din film e un roadmovie in care ne sunt prezentate pe rand discutiile din cele doua masini, plus ajutarea unui autostopist care pare sa aiba fir scurt cu divinitatea (Constantin Cojocaru), pentru a se dovedi pe urma ca e doar un farseur. A doua parte a filmului se petrece la vila primarului, unde eroii ajung dimineata si incep sa pregateasca carnurile pentru gratar, timp in care primarul grobian devine tot mai periculos si, de la enuntarea unei parabole despre iepurasul de Pasti, ajunge sa reseteze transant relatiile de putere pe care le are cu fiecare in parte (intre timp aflam si de tradarea prietenului necalugarit).
Scenariul e bogat, dar il invita pe spectator sa vina cu materi-al propriu, inclusiv sa gaseasca sensuri filosofico-metafizice in situatii care altora li se par benigne, inclusiv prin citate cinematografice. E, poate, inevitabil sa nu faci asocieri cu Marfa si banii (lungimea cadrelor si senzatia de timp real pana la a plictisi cu buna stiinta spectatorul) sau cu Moartea domnului Lazarescu (felul in care corpul viguros al lui Mimi Branescu ocupa spatiul si relationeaza in tacere cu fiecare element al lui), dupa cum nu poti ignora referintele directe la Tarkovski, varate sub nas cu un soi de ironie smecheasca, glumeata, care denota de fapt admiratia fata de maestru. Jocul conflictual dintre aparenta si esenta, dintre adevar si chip cioplit si felul cum influenteaza ele dinamica relatiilor interumane sunt doar cateva teme de reflectie pe care filmul le enunta fara sa le nuanteze, tocmai pentru ca pare sa vrea sa spuna mult mai mult de-atat.
Si modul de abordare mi se pare riscant, mai ales in jocul supraincarcat al actorilor – pentru ca filmul e mai mult vorbit (trimiterea e si la verbozitatea lui Lucian Pintilie). Cu exceptia lui Mimi Branescu, tocmai pentru ca stie sa taca si sa fie prezent ascultand, toti actorii sunt grosi si ma intreb daca intentia lui Achim a fost ca de la un punct incolo dialogurile si grotescul interpretarilor sa devina tot mai chinuitoare pentru spectator. Cel mai probabil e ca s-a jucat cu chestia asta pana a scapat-o din maini.
Adrian Vancica e la fel de teatral ca in Las Fierbinti, cu multe grimase si gestica facila, pentru ca in fata primarului, in a doua parte a filmului, sa se schimbe complet, de parca ar fi alt personaj. Doru Ana, care si el e un actor foarte bun, mi-a parut sub ce a facut in Visul lui Adalbert, unde avea un personaj mai simplu, dar mai coerent. Inteleg unde bate Achim – primarul e un baiat bun, desi ateu, care devine tot mai malefic pentru a-si arunca pana la final toate mastile, dar faptul ca ii incarca prea mult partitura anuleaza crescendoul si rateaza finalul. Nu exista nuante, totul e spus cu gura plina si tot timpul. Cred ca trebuie multa rigoare si finete ca sa reusesti sa fixezi ramele cum trebuie intr-o astfel de poveste, iar Achim – probabil stresat cu productia si presat de timp si de dorinta de a arata ca e bun – nu le dovedeste de data asta. Imi pare tare rau, nu e un film pe care sa vreau/sa pot sa-l revad.