Caruciorul are aproape 90 de centimetri latime, cat sa stea doi bebelusi unul langa altul. Si de-aici incep problemele. Abia inaintam cateva zeci de metri, ca ne si poticnim in caroseria unei masini urcate pe trotuar. Intre zid si masina abia se poate strecura un om (nu foarte gras), dar in nici un caz caruciorul. Ne dam doi pasi inapoi si iesim pe strada, in calea masinilor. Ocolim masina parcata, urcam iar pe trotuar si mergem cateva zeci de metri, pana la alta masina parcata pana langa zid, care incaleca si pista de biciclete. Iesim pe sosea, revenim, inaintam cateva zeci de metri. Si tot asa. De altfel, evitam cele cateva strazi unde, prin legea obiceiului – cea mai puternica lege din Romania –, trotuarul e blocat pe toata lungimea lui de masini insirate una langa alta. Mergem doar pe trasee verificate.
Pe stradutele cu sens unic sau mai putin trafic ne descurcam, dar cand se intampla sa coboram de pe trotuar pe un bulevard cu patru benzi, in dreptul nostru apare inevitabil cate o masina care incetineste brusc. Uneori soferul claxoneaza nervos. Aratam si noi, tot nervosi, spre romanul care a blocat trotuarul, soferul inalta din umeri imblanzit, ca doar nu te superi pe doi bebelusi nevinovati, si o luam de la capat.
Pe trotuar, ca pe trotuar. Din cand in cand caruciorul se poticneste intr-o denivelare zdravana, una din roti se blocheaza intr-o groapa sau intr-un gol dintre „biscuitii“ de ciment abia montati. In alte locuri asfaltul e spart sistematic, plin de pietre si moloz ce scutura cadrul metalic. La colturile de strada coboram cu grija de pe bordura inalta. In general, ii zgaltaim pe bebelusi ca pe doi saci cu fasole. Din fericire, lor pare sa le placa. Speram sa reziste si caruciorul.
Asa ne-am dat seama ce creatie mareata e piciorul uman si de ce robotii trimisi pe Marte se poticnesc si isi rateaza mereu misiunile, de parca ar explora spatiul urban romanesc. Cand mergi pe jos, pasul ti se adapteaza la toate denivelarile, talpa ocoleste gropile, valseaza pe langa masinile si bicicletele ce dau navala pe trotuar, se reechilibreaza cand calca intr-o groapa-surpriza. Da, mare lucru o pereche de picioare solide!
Si asa, impingand si tragand caruciorul prin craterele autohtone, ne-am gandit deodata la sansele oamenilor cu handicap locomotor, care circula in carucioare cu rotile prin tara noastra. Parca ii si vedeam iesind pe sosea ca sa ocoleasca masinile parcate – cu un salt periculos de pe bordura inalta – sau zguduindu-se prin gropi si santuri. Ca un facut, in locurile unde reglementarile europene ne-au cerut sa facem si rampe de acces, rampele respective au inclinatii de minimum 45 de grade. Unele se incheie tot cu o bordura inalta. Astea nu sunt rampe pentru oameni cu handicap, ci piste de antrenament pentru paralimpici. Asa e toata Romania.
Nu stiu, de pilda, cati au vazut vreodata la autobuzele si troleibuzele cumparate din Occident pentru transportul in comun cum se deschide o rampa pentru caruciorul cu rotile. Fiindca ele, rampele, exista, iar in alte tari se si folosesc. Am vazut insa carucioare urcate in autobuz pe brate, cu ajutorul rudelor sau al binevoitorilor, fiindca asa se apropie oamenii la noi, in Romania.
Adevarul e ca aici supravietuiesc numai cei tari, cei foarte sanatosi si fara prea multe probleme emotionale. Aici Stephen Hawking ar fi murit demult, dupa ce, eventual, ar fi cersit la un colt de strada, dand umil din capul lui inteligent, de a carui inteligenta n-ar fi fost interesat nimeni. Aici, in Romania, e un fel de Sparta. O Sparta second-hand. Care, ca orice lucru second-hand, valoreaza din ce in ce mai putin.