Acestea au fost, de fapt, cuvintele-cheie ale festivalului, singurele pe care le-am inteles, pentru ca erau folosite ca atare si strecurate prin fraze bizare in core-eana, rusa si alte limbi vorbite de jurnalisti intre ei ori la telefon. Mda, Cristian Mungiu a devenit cavaler Jedi. Si mai sint pe urma lacrimile-n git la auzul vestii ca filmul lui Cristian Nemescu a luat premiul sectiunii „Un Certain Regard”, neputinta de a viri reportofonul in gura celor din echipa filmului, care erau si mai emotionati si simteau si mai mult lipsa prietenului lor.
Pe urma, restul: sansa intilnirii cu Gus Van Sant (foto), care mi s-a parut egal cu sine si cind a dat interviuri, si cind a urcat pe scena sa-si ia premiul. Bucuria ca am luat autograf de la Wong Kar-wai. Ciuda ca am ratat poza cu Michael Moore, la 20 de centimetri de el. Bucuria de a fi vazut trei filme care m-au uns la inima: 4 luni, 3 saptamini si 2 zile, Paranoid Park de Gus Van Sant si No Country for Old Men de Ethan si Joel Coen. Plus bucuria umana de a vedea documentarul lui Michael Moore, Sicko, in care dulaul se imblinzeste si lasa politica pentru a regasi umanitatea. Surpriza placuta de a afla ca n-a dorit sa-si inscrie filmul in competitie. Moore a avut, de altfel, cea mai plina de miez conferinta de presa a festivalului.
Si-au mai fost dezamagirile provocate de multe filme din competitia oficiala, ceea ce ma face sa consider ca selectia a fost mult sub ce m-as fi asteptat pentru o editie aniversara. Ca regula generala, filmele au fost alese dupa numele autorilor. 4 luni, 3 saptamini si 2 zile a avut pur si simplu bafta, pentru ca a fost selectionat initial in „Quinzaine des Realisateurs”, pe urma in „Un Certain Regard”, pe urma cei de la competitia oficiala, carora initial nu le pla-cuse, au zis „hai sa-l mai vedem o data”. Si a luat Palme d’Or-ul. Vasazica, nu e suficient sa faci un film foarte bun, trebuie sa ai si noroc si un agent de vinzari, cum e Wild Bunch, care sa se bata pentru tine. Ce bine ca juriul, asa cum i s-a spus lui Cristian Mungiu dupa gala, si-a propus sa premieze filme, si nu nume.
Cea mai buna bere 1664
Promise Me This n-ar fi ajuns nici la Slobozia, daca n-ar fi fost semnat de Emir Kusturica. O avalansa de vulgaritate si prost-gust de nivelul lui Pacala se intoarce. Alta dezamagire: Le Scaphandre et le papillon, pentru care Julian Schnabel a primit Premiul pentru regie. Nici el nu avea ce cauta in competitia oficiala, dar e inspirat din drama reala traita de redactorul-sef al revistei „Elle”, care in urma unui accident capata sindromul „locked in”. Si era nevoie ca Franta sa fie reprezentata in competitie. M-a luat „efectiv” somnul la The Man from London de Bela Tarr, cu un prim cadru de 12 minute nici nu era greu, si m-am si dus sa-l vad, ca o floare, de la 10 seara. Un film trist si aducator de ghinioane. Producatorul lui s-a sinucis.
Alta dezamagire – Import/Export de Ulrich Seidl, regizor pe care-l creditam si care m-a convins ca nu iubeste oamenii. Un film imoral, la care am stat, masochista, pina la final. La We Own the Night de James Gray, care a fost si el in competitia oficiala, nu m-as mai uita nici daca ar fi singurul film pe care-l poti vedea simbata seara la televizor. Schematic pina la os, rigid, stereotip, prost jucat, cu o singura secventa de urmarire de masini realmente antologica. A intrat probabil in competitie pentru ca s-a implicat Canal Plus in productie si pentru ca era nevoie de vedete – Robert Duvall, Joaquin Phoenix, Eva Mendes – pe covorul rosu. My Blueberry Nights de Wong Kar-wai, care a deschis festivalul, a stabilit performanta de a fi uitat pina la sfirsit. Primul film al hong-kong- ezului in America este facut cu teama si de aceea e o pastisa a succeselor trecute. Calofilia risca sa-l inghita pe acest cineast senzorial, care pierde tot daca n-are un pic de substanta indaratul glazurii.
Si au mai fost la Cannes: cei mai buni shrimpi pe care i-am mincat buchet dupa gala, cea mai buna bere 1664 bauta tot atunci, un prieten care m-a sunat de la Bucuresti imediat dupa ce s-au anuntat premiile – „te-am sunat pentru ca n-aveam cu cine sa ma bucur” –, dar si „oboseala de Cannes” – de lume multa, de imbulzeala, de caldura de-afara si de aerul conditionat din sala, care ataca rinichiul –, au mai fost si cele mai diferite retete de tiramisu, tiganii romani care cersesc mai nou cu pechinezul si chiar cu pisica. „Buna ziua!”, ne-a spus respectuos unul dintre ei, cind ne-a auzit mirindu-ne. Mai stii, la anul, daca ma mai tin capacele, pot merge cu motanul sa facem un ban de diurna. Caci Cannes-ul e scump, iar redactiile tot mai chivernisite.