Draga Mihai, am citit Extraconjugal si, cum stii deja, fiindca ti-am spus-o de la obraz cand ne-am intalnit pe strada, cred ca e cea mai buna dintre cartile tale de pana acum. N-as vrea sa te intristeze aceasta ierarhie, fiindca ea nu inseamna, pana la urma, nimic – e numai o parere. Sunt, totodata, destul de sigur ca ne vei da carti inca mai bune decat aceasta. Uite, te profetesc.
Tin sa iti fac si o confesiune: daca nu era vorba despre dumneata nu cred ca as fi inaintat intr-un roman care are totusi in centrul lui viata unei familii.
Mie imi plac alte carti: cele cu oameni singuri, cele cu dezradacinati, cu proscrisi, cu fanatici, cu curve fara scapare, cu clovni mereu pe drumuri, cu calatori care nu ajung nicaieri, dar nici nu se intorc acasa, fiindca acasa nu mai exista, daca a existat vreodata, cu oameni care au rupt definitiv cu trecutul. Cronicile de familie, afacerile de familie (cu atat mai mult daca afacerile sunt intime), insa, nu.
Si mai e si fraza cu care deschizi, cu puterea unui nebun de alb: Ieri am aflat ca mama are o boala cu transmitere sexuala. Asadar o sa te mai si duci intr-o zona in care nu mi-a placut niciodata sa ajung: in cutia neagra care ramane dupa orice familie care se zdrobeste de realitate. Ocolesc aceste teritorii si o fac, fireste, strict din lasitate. Dumneata, insa, ai avut curajul. Ai scris o carte foarte curajoasa, prietene. Iar ritmul ei este insasi ritmul vietii adevarate, ceea ce, nu-ti ascund, ma ingrozeste. Sper, de aceea, ca ai avut puterea unei fictiuni care sa semene foarte bine realitatii. Sper ca ai inventat grosolan – am motivele mele pentru care trag aceasta nadejde, si nu e locul aici sa le dezvolt. Tin mai mult la dumneata ca om decat la cartile dumitale, oricat de mari.
Stii ce mi-a placut? Experienta paternitatii din Extraconjugal. Nasterea lui Ve este cel mai frumos capitol despre nasterea unui om care s-a scris vreodata in literatura romana pe care o cunosc.
Cunosc binisor viata intr-un oras mic, mai stiu ce inseamna dorinta unei evadari. Orasul dumitale, T., este, de asemenea, cel mai frumos oras mic pe care l-am citit vreodata in limba romana. Ai scris grozav adolescenta intr-un asemenea loc! Asa e – e greu si sa cumperi o cutie de prezervative de la farmaciste pe care le cunosti de cand nu stiai sa mergi.
Robert Nicula, personajul dumitale, mai e cum mai e, insa ce personaj e Oana (ajungi sa o visezi noaptea, chiar daca nu mai esti tanar)!
Dar – dintre toti – preferatul meu este Lone. De ce anume Lone, nu-ti voi scrie, fiindca sunt cuvinte pe care e mai bine sa le auzi, nu sa le citesti.
Prietene, cartea dumitale mi-a lasat cateva idei, deloc slabe, la care ma gandesc mult. Ma gandesc tot mai mult la adolescenta ca la inmormantarea copiilor care am fost.
Si, mai ales, ma gandesc la lumea asta ca un puzzle, un puzzle care are insa resturi, piese care nu se potrivesc nicaieri. Poate ca gresesc, dar cred ca e chiar ideea dumitale de baza in Extraconjugal, dincolo de nostalgie si amantlacuri, dincolo de cinism si dramolete. Resturile. Piesele nu lipsa, ci in plus.
Mihai, cartea dumitale are un loc si un timp si are oamenii acestui timp (Baraganul si Marele Oras, sfarsitul Partidului Unic si anii recenti). Pana aici e literatura, si e bine ca e asa. Dar dumneata – razand – cobori pana in subteranele omului si scoti de acolo inima lui neagra si ne-o arunci pe masa, nu ca o palma, dar nici ca o concluzie. Iar asta nu mai e literatura. E altceva, mai mult decat literatura, mai mult decat filosofia (Robert Nicula al dumitale e, totusi, mai ales filosof).
Ma tem de aceea ca, plecand atat de departe, ai descoperit un continent nou, daca nu o planeta noua, si ca va mai dura multa vreme pana vom afla unde, de fapt, ai ajuns.