Doua volume au aparut in ultimele luni, cel mai interesant parandu-mi-se cel semnat de cercetatorul si criticul muzical francez, doctor in studii germanice, Christian Merlin, cu titlul Filarmonica din Viena. Biografia unei orchestre (Le Philharmonique de Vienne. Biographie d’un Orchestre), un volum masiv de 574 de pagini, publicat la Editura Buchet-Chastel a grupului editorial Libella. Christian Merlin este un nume bine-cunoscut in lumea muzicii, atat gratie cronicilor sale din „Le Figaro“ si emisiunilor de la France-Musique, cat si, intre alte lucrari, pentru dictionarul publicat in 2013, tot la editura Buchet-Chastel, consacrat marilor dirijori ai secolului trecut (Les Grands Chefs d’Orchestre du XXe siecle).
Pentru cititorul roman, autorul capata un plus de interes de la prima pagina a volumului, cea pe care sta inscrisa dedicatia sa: „Memoriei bunicului meu, Charles Bernard, care nu a stiut niciodata exact daca a fost inainte de toate roman, evreu sau austriac, si care, originar din Bucovina, isi spunea «Bukowiener», in loc de «vienez»…“.
Christian Merlin noteaza fascinatia permanenta pe care o exercita Orchestra Filarmonica din Viena, cea mai mediatizata si inconjurata de fantasme orchestra clasica a lumii, subiect de scrieri hagiografice si, nu o data, in umbra unui soi de „complezenta sau de tacere vinovata“ fata de subiectele deranjante. Exemplul pe care il da autorul, deja in introducere, este cel al memoriilor prim-violonistului Walter Barylli, care evoca sansa formidabila de a se fi alaturat de foarte tanar orchestrei, in 1938, dar care omite sa explice si motivele pentru care aparuse brusc o serie de posturi vacante in momentul Anschlussului.
Daca majoritatea istoriilor orchestrelor celebre pornesc de la o abordare comuna, sub aceleasi unghiuri, vorbind despre dirijorii ce s-au succedat, despre repertoriu si aspectul institutional, cea pe care o propune muzicologul francez este una originala. Dupa spusele lui: „convingerea noastra este ca o orchestra nu exista decat prin membrii ei. (…) Ne-am fixat ca obiectiv sa inversam perspectiva si sa luam ca punct de plecare nu istoria orchestrei ca o entitate abstracta, ci aceea a muzicienilor ce au format-o“. In consecinta, Christian Merlin si-a inceput demersul in arhive prin stabilirea fiselor individuale ale muzicienilor, de la crearea orchestrei in 1842 si pana astazi, stabilind ceea ce el denumeste o „genealogie“ a membrilor Filarmonicii, nu numai in sensul succesiunii in familie a muzicienilor, ci si al succesiunii lor la fiecare pupitru.
Demersul s-a dovedit dificil, explica autorul, deoarece in registrele pastrate in arhivele Orchestrei Filarmonice figureaza doar numele titularului unui pupitru, fara sa fie mentionate si ierarhiile; nu se poate sti cine a fost un «alto solo», un al «doilea clarinet» sau al «treilea cornist». Motivul, explica el, este ca in sanul Societatii Filarmonice Vieneze toata lumea este egala. Doar in cadrul Orchestrei Operei din Viena apar si sunt mentionate pozitiile ierarhice. Cele doua formatiuni, cum se stie, se suprapun, dar statutele lor sunt diferite. Membrii Orchestrei Operei sunt platiti de statul austriac, in timp ce instrumentistii Orchestrei Filarmonice formeaza o asociatie de drept privat, care da concerte simfonice. In aceasta calitate, ei nu primesc salarii lunare, ci isi impart „retetele“ concertelor date (de unde, de-a lungul istoriei, si numeroase invidii, dispute si compromisuri de ultima ora). Cum precizeaza autorul, „conditia prealabila pentru a deveni membru al Filarmonicii este sa te integrezi in Orchestra Operei, acolo unde sunt atribuite functiile ierarhice, este fixat efectivul in functie de alocatiile bugetare si unde se organizeaza concursurile de recrutare“.
Christian Merlin isi propune, de asemenea, pe baza genealogiilor pe care le stabileste, sa examineze notiuni ca „memoria sunetului“ sau „identitatea colectiva“ a Orchestrei. Prima este importanta, subliniaza el, pentru formatiuni care revendica „o specificitate sonora imemoriala“ – si vienezii se revendica descendenti in linie directa ai lui Beethoven, Brahms si Bruckner. Cea de-a doua este importanta pentru a se apara de primejdiile epocii actuale, „mondializarea, uniformizarea sunetului, internationalizarea repertoriului“.
Membri de frunte ai Filarmonicii s-au aratat preocupati de aceste aspecte de-a lungul timpului. Alexander Wunderer, un prim solist fagot, scria in 1947: „Suntem descendentii acelora care si-au primit educatia muzicala de la Beethoven. Brahms si Bruckner si-au scris simfoniile cu gandul la sunetul orchestrei noastre“. Mai aproape de timpurile actuale, in 1990, violoncelistul de origine ceha Friedrich Dolezal insista pe alt aspect al identitatii unice a Orchestrei: „Motivul unitatii stilului vienez al corzilor pare sa rezide in subconstient. Nu se canta vienez, esti vienez“.
Christian Merlin, a carui carte este pasionanta – si mi-ar placea sa revin asupra unor exemple si detalii pentru diverse epoci ale istoriei – afirma, sigur de el, intr-o concluzie preliminara a studiului sau, la origine o lucrare de doctorat: „Am ajuns la convingerea ca Filarmonica din Viena a fost la origine o comunitate pluriculturala si multietnica, ce a reusit in integrarea diferitelor componente ale Imperiului Habsburgic, facand abstractie de originile lor. Cu timpul si cu ascensiunea nationalismului s-a impus o conceptie ingusta si sovina a identitatii vieneze. In ultimii ani, pare sa se revina la modelul integrator care reinnoada lucrurile cu epoca fondatorilor Orchestrei“.