La acest început de ediție a Festivalului „George Enescu“, dominat de concertul dedicat lui Œdipe, m-aș fi bucurat să fie lansată o carte – ce tinde spre perfecțiune ca model de cercetare științifică pe plan cultural – la standurile sălilor de concert. O carte semnată simplu Alexandru Mușat și un admirabil demers de a readuce în lumină un capitol uitat din istoria împletită a dansului și a muzicii clasice românești (Alexandru Mușat, Iris Barbura, Don’t think – dance, dance, dance!, Enciclopedica Publishing House/Deutsches Tanzarchiv Köln, 2017).
„Sunt o admiratoare umilă și o discipolă a Isadorei Duncan, încercând să introduc aici [în România] mișcarea începută de ea, în sensul că noul dans trebuie să fie o expresie totală a simțămintelor declanșate de muzică, o experiență a muzicii.“ Afirmația, făcută în 1942 pentru periodicul „Rampa teatrală și cinematografică” de la București, îi aparținea lui Iris Barbura, o mare dansatoare modernă, expresionistă, aproape uitată astăzi, exceptându-i pe specialiști și, în parte, pe admiratorii dirijorului Sergiu Celibidache, al cărui destin și parcurs au fost legate o vreme de ea.
În urma lui Iris Barbura, „virtuoasa care transformă dansul în melodie plutitoare“, cum se exprima un critic român, a rămas exclusiv o iconografie de natură foto-grafică, și aceasta relativ dispersată în periodicele românești sau ascunsă în fondurile Arhivei Dansului German de la Köln. Dispersate și în mare parte pierdute definitiv sunt și mărturiile documentare despre viața dansatoarei române, născută în 1912 la Ineu, în județul Arad, și plecată din lume în 1969, când s-a sinucis în Statele Unite, la Ithaca, unde se stabilise cu aproape două decenii înainte.
Autorul cărții, Alexandru Mușat, discută, fără prejudecăți și false patriotisme, un capitol rămas în umbră din cauza dificultății asumării de către o mare parte a istoricilor români a colaborării, inclusiv culturale, a României cu Germania nazistă, și evită simplu – așa cum o afirmă în Cuvântul-înainte al lucrării – orice distorsionări, exagerări romantic-lacrimogene sau falsificări ale istoriei relației umane între Iris Barbura și Sergiu Celibidache.
Alexandru Mușat, în prezent profesor universitar emerit în medicină la Universitatea Wisconsin de la Madison, în Statele Unite, un mare meloman și cunoscător, între altele, în detaliu al vieții și carierei lui Sergiu Celibidache, a făcut o admirabilă și migăloasă cercetare științifică pentru a documenta viața eroinei sale. Rezultatul, volumul în limba engleză apărut recent la Editura Enciclopedică de la București, în colaborare cu Deutsches Tanzarchiv Köln, este un model de acribie, de disecție aproape chirurgicală a subiectului, de prezentare strict obiectivă a surselor istorice descoperite de-a lungul a decenii de cercetare.
Parcurgând paginile cărții, cititorul descoperă complexul univers interbelic al lumii teatrului și dansului din România, relativ numeroasele școli și studiouri ce au înflorit la București (între care cel de celebritate al Floriei Capsali), generozitatea sponsorizării private culturale, în baza căreia Iris Barbura avea să călătorească în voie pentru a studia și a se perfecționa în anii 1936-1937 la o școală din apropierea Vienei, cu Rosalia Chladek, la Dresda, cu Mary Wigman și Gret Paluca, la Salzburg, cu Harald Kreutzberg, iar din 1938 să se stabilească la Berlin și să lucreze cu Max Terpis, la Institutul German de Măiestrie în Arta Dansului (Deutschen Meister-Stätten für Tanz).
Pe Sergiu Celibidache îl cunoscuse în 1935, prin intermediul surorii acestuia, Tania, un an după ce Barbura deschisese împreună cu un alt excepțional reprezentant al dansului expresionist din România, Vergiu Cornea, un studio propriu. Celibidache avea să devină în curând acompaniatorul și de multe ori chiar autorul muzicii pe care dansau Iris și Vergiu, la începutul unei mari prietenii ce avea să dureze decenii. În vara anului 1937, la Balcic, începea, se pare, și romanța între Iris și Sergiu Celibidache. Cei trei prieteni aveau să devină un trio de nedespărțit odată cu instalarea lor la Berlin, cu datele minuțios verificate de Alexandru Mușat în cartea sa: Barbura în mai 1938, Celibidache în noiembrie același an, iar Vergiu Cornea în iunie 1939. Revenită pentru o vreme la București, după izbucnirea războiului, Barbura devenea, potrivit unei mărturii, „prima coreografă ce a reunit un grup de dansatori“ la Teatrul Național, cu spectacole mult remarcate în anii 1941-42.
În cadrul colaborării culturale strânse a Ministerelor Propagandei german și român, Barbura pleca într-un turneu în Germania la sfârșitul anului 1942 și lua decizia de a se stabili permanent la Berlin. Revista de propagandă germană „Signal“ o saluta drept „dansatorul cel mai modern al României“ și îi prezenta fotografia. Cum notează prof. Alexandru Mușat, „sub patronaj român sau german, avea să urmeze o serie întreagă de recitaluri bine primite de critică în Austria, Germania, Finlanda și Suedia“.
„Dansul este bucurie chiar atunci când exprimă tristețe și caută mântuire“, spunea ea într-un interviu, adăugând: „muzica nu este doar de acompaniament, ea este esența însăși a dansului“. O convingere ce o lega, foarte probabil, de Sergiu Celibidache, alături de care a trăit sfârșitul războiului la Berlin, afectată sever de o rană făcută de o schijă, ce avea să o împiedice să mai danseze până în 1947. Consecințele rănii aveau să-i limiteze ulterior cariera, în contrast cu destinul lui Celibidache, în plină celebritate în calitate de dirijor al Filarmonicii din Berlin. Relația lor sentimentală și viața în comun intrau treptat în umbră începând din 1949 și se încheiau în 1951, odată cu emigrarea lui Iris Barbura în Statele Unite.
Admirabilul volum, împănat cu numeroase fotografii de epocă, îi urmărește în continuare destinul, care nu a fost scutit de atingerea aripii politicii. La New York, Iris avea să devină asistenta profesorului de limbi romanice Frederick Agard, într-un program de familiarizare a piloților militari americani cu limbile țărilor comuniste. Avea să fie instructoare pentru limba română, la Ithaca, timp de cinci ani și, în acest context, să-și reia activitatea ca dansatoare și să înceapă să dea cursuri de coreografie. Câteva rare recitaluri, în parte de binefacere, le-a dat pe muzica lui Bartok, Scriabin, Sabin Drăgoi, Celibidache, Prokofiev și Bach. Pe un fundal crescând de depresie, Iris Barbura ezita între a se întoarce în Europa sau a se repatria, după două vizite în România, în 1966 și 1968. La scurtă vreme, în 1969, a urmat sfârșitul, sinuciderea la Ithaca.
Mai mult ca sigur, continuarea acestui volum va fi o biografie a lui Vergiu Cornea, celălalt prieten de excepție al lui Sergiu Celibidache din lumea dansului.