Actualul ministru al Educației, Învățământului, Școlarizării Patriotice sau cum s-o mai numi ministerul care are grijă să satisfacă cererea de muncitori necalificați în Europa a mai trântit o propunere năstrușnică: aceea de a plăti profesorii de la colegiile cu vechime (de peste 150 de ani sau cam pe-acolo) după o grilă de salarizare diferită – mai exact, cu salarii mai mari. Ce-i drept, ideea nu i se poate imputa exclusiv domnului ministru, fiindcă, după cum a declarat chiar Domnia Sa, ea a venit de la Ecaterina Andronescu însăși, această Susănica Gâdea a educației postrevoluționare, care a pus pe butuci și ce mai rămăsese din școala românească.
Dacă ar fi propus salarizarea diferențiată a profesorilor în funcție de rezultatele elevilor sau ale școlii, propunerea ar mai fi avut o oarecare logică. Una strâmbă, dar măcar inteligibilă: la cutare liceu nouăș’ ceva la sută dintre elevi promovează an de an examenul de bacalaureat, la altul nici zece la sută nu reușesc asta, așadar profesorii de la primul liceu merită niște salarii mai mari. S-ar recompensa performanța, nu vechimea. Deși nici așa nu ar fi foarte echitabil. Oare e drept să plătești un salariu mai mare unor profesori de la colegii – de obicei – mari, cu elevi selectați pe sprânceană, adesea din familii înstărite, și să-i defavorizezi pe profesorii din liceele și școlile mai prăpădite, din orășelele depopulate sau de prin sate? Profesorii care izbutesc să obțină rezultate mediocre acolo, în zonele sărace și uitate ale României, unde educarea copiilor a devenit iarăși un act de eroism, ca în secolul al XIX-lea, sunt măcar la fel de valoroși precum cei ce scot absolvenți de bacalaureat pe bandă în colegiile prestigioase din centrul Bucureștiului. Un partid care promovează egalitatea socială și susține categoriile defavorizate ar trebui să știe măcar atâta lucru.
E drept că în declarația ministrului accidental nu de vechime s-a vorbit, ci de tradiție. Dar dacă vrem să discutăm deschis despre succesele unor absolvenți de școli „cu tradiție“, care de multe ori – mai ales în marile centre urbane – sunt asimilabile școlilor „de fițe“, hai să recunoaștem că ele nu se datorează exclusiv profesorilor din școală.
Știți ce zic: majoritatea elevilor din școlile renumite fac meditații în particular, sunt pregătiți suplimentar de alți profesori, pe banii părinților – și e greu de spus cât din reușita lor se datorează școlii și cât meditatorilor de casă. Azi, ca și înainte de 1989, meditatorii suplinesc de fapt lipsurile școlii oficiale.
Bănuiesc că, pe undeva, lipsa de legitimitate pe care o simte elita politică românească de azi – și pe bună dreptate – îi face pe membrii ei să admire instinctiv tot ce are ștaif, blazon, tradiție. Adică tocmai ceea ce le lipsește. Simt ei că trebuie să prețuiască ce li se pare nobil: un titlu aristocratic, un lustru de vechime, o diplomă de doctorat, un rang universitar. Chiar dacă acoperirea lor în realitate e cvasi-nulă.
Și-apoi școlile românești nu sunt mărci de whisky, să le crească valoarea odată cu trecerea anilor. În Timișoara una dintre cele mai bune școli – unii zic că cea mai bună – este Liceul de Informatică „Grigore Moisil“, care de ani buni are sistematic o promovabilitate la bacalaureat de peste 95%, iar absolvenții săi au cariere de succes, nu neapărat în România. Liceul a fost înființat în 1971, deci nici vorbă de tradiție, în viziunea domnului ministru sau a magistralei doamne Andronescu.
Pe de altă parte, tot în Timișoara una din școlile cu tradiție (pe care am absolvit-o și eu cândva) este actualul Colegiu Silvic „Casa Verde“. Înființat ca școală de pădurari hăt demult, în 1885, de autoritățile austro-ungare, acest colegiu trece printr-o perioadă mai grea: de câțiva ani procentul de elevi care obțin diploma de bacalaureat oscilează între 1% și 5%. E totuși o școală cu vechime, cu tradiție, și – spre deosebire de liceul „Grigore Moisil“, o școală din beton construită de comuniști – ar merita o grilă de salarizare mai generoasă.
Și-atunci ce recompensăm, tradiția sau performanța? Sau, cum ziceam, faima, tată?