„Cum ar fi decurs viața mea fără experiența indiană la începutul tinereții? Și siguranța pe care am păstrat-o de atunci, că orice s-ar întâmpla, există întotdeauna o peșteră în Himalaya care mă așteaptă“, spunea nimeni altul decât legendarul Eliade în câteva rânduri de Jurnal.
Multă vreme am privit cu scepticism ideea de a întreprinde pelerinaje, pe motiv că experiența călătoriei solitare în sine poate avea efecte nebănuite la nivel de sensibilizare a percepției. Cu timpul însă, am înțeles necesitatea imperativă a unui îndrumar, a unui ghid practic despre cum corpul, mintea și spiritul pot coabita în deplină armonie, ca piesele unui mecanism sofisticat aflate în perfectă sincronizare.
Așa se face că în urmă cu trei ani, după un mic incident cauzat de stresul interminabil al unui job promițător, am spus punct și de la capăt. Punând în balanță propria integritate fizică și mentală cu ascensiunea profesională, am ales prima variantă, alături de un bilet one way spre o insulă din Indonezia, unde un vraci local avea să mă inițieze în ceea ce noi numim protocolar și cu o urmă de neîncredere „homeopatie“. I se mai spune și astăzi leac băbesc. Ierburi, mătrăgune, ceaiuri și licori numai de vindecători știute. Din momentul în care bătrânul din Sumatra mi-a spus dintr-o singură privire care e afecțiunea pe care o car până acolo, anterior confirmată de medicii alopați de acasă – viața mea mea s-a transformat complet. Am ales să încerc, să cred și să observ urmările. Care nu au fost deloc de neglijat. Care mi-au redat încrederea în capacitatea extraordinară a corpului de a se regenera în condițiile în care alegi să încetinești ritmul și să asculți până și cele mai nesemnificative semnale de proastă funcționare: letargie, dureri de cap, mici adicții, insomnie, anxietate, depresie șamd.
Cum vindecarea este un proces interior, de eliminare a cauzelor suferinței și nu doar de estompare a simptomelor, drumul către o călătorie spirituală a venit natural în cale. India e plină de oportunități, fie că te afli într-un templu al lui Krishna, fie că te retragi în munți, la o mănăstire, fie că doar mergi pe stradă și respiri. Simpla conștientizare a schimbului continuu între om și tot ce îl înconjoară e un proces spontan care te pălește numai ce ai pus piciorul pe pământ indian.
La Isha Yoga Center, ashramul fondat de Sadhguru în sudul Indiei, am ajuns după un drum de șapte ore cu autobuzul, plus încă una într-un taxi al cărui șofer nu rupea boabă de engleză când l-am sunat (în jurul orei 4 dimineața pentru a-i spune că am sosit cu un avans de două ore). Țâr, țâârr, țââââârrrr! Alo, dom’le, am ajuns. Gandhipuram, stația de autobuz din Coimbatore. Poți veni acum să ne duci la ashram? Ha? You speak English, alo, zi ceva? Omu’ proaspăt trezit din sfântul somn de dimineața nu înțelege nimic din ce-i spun. OK. Mai încercăm o dată. Merg către primul cetățean care pare a stăpâni un nivel decent de engleză, nivel conversațional. Domnul polițist. Galant și zâmbitor, ia telefonul și îi explică șoferului parțial trezit: au ajuns în stație, vino rapid, ăsta e punctul de reper. Ai zice că e de ajuns, dar de unde. Șoferul pare lipsit de orice simț conversațional în engleză, tamil, română sau bulgară. Efectiv nu pricepe. Polițistul îți pierde cumpătul și ridică tonul. Ca prin minune, totul se rezolvă și în maximum 40 de minute ne îmbarcăm către ashram.
Pentru o înțelegere mai clară a conceptului zic să ne lămurim de pe acum: ce este un ashram? În sanskrită, sram înseamnă a trudi. Bun. Ce-i mai greu a trecut. Ai putea face o paralelă cu mănăstirile de pe plai mioritic, după ce scazi din ecuație partea de dogmă religioasă. Practic un ashram e un centru spiritual, aflat de obicei la o distanță rezonabilă de orice lăcaș omenesc, preferabil în munți și/ sau păduri greu accesibile.
În alte interpretări vei găsi așa: un loc în care omul urmărește un obiectiv spiritual într-o manieră strict disciplinată, sau altele asemenea.
Cert este că ashramul nu e un loc de relaxare, un spa cu masaje ayurvedice sau o grupare religioasă cu adepți spălați pe creier. Printr-o serie de activități fizice riguroase și sesiuni de meditație profundă ajungi să-ți dai seama că tu ești singurul responsabil de starea ta interioară, de condiția fizică și emoțională în care te afli. Flexibilitatea fizică e în strânsă legătură cu măsura în care te poți adapta la realitățile vieții cotidiene sau la felul în care răspunzi factorilor de stres.
Am stat la Isha timp de patru zile, cu trezire la 5 dimineața, yoga de la 6 la 8:30, apoi mic dejun și o scurtă pauză de o oră, discursuri ținute de un instructor specializat, mici drumeții în jurul ashramului, pe un râu ce se scurgea din munții Velgiri, plantații de cocotier și bambuși pitici, am meditat alături de peste 100 de oameni în mijlocul apei, iar seara din nou yoga și sesiuni de interacțiune pe diverse teme existențiale.
De la dureri de cap, lene și o aversiune puternică privind soneria telefonului care anunța placid ora 5:15, către a treia zi de practică și disciplină, de blestemat articulații scârțâind a rugină și vertebre plângând a jale către cer am ajuns să întrevăd soarele printre norii de neplăcere și durere.
Cu fiecare postură corect pusă în practică, fiecare inspirație și expirație adâncă și lentă, fiecare secundă de absență a gândurilor am ajuns la ceea ce căutam din prima. La mine. Mai departe de identificările de profesie, traume, experiențe, statut social, sex, victorii sau înfrângeri. Spiritualitatea nu e un obiectiv de atins, ci un mod de viață. Nu e o religie, ci o alegere conștientă. Care mai târziu sau mai devreme va bate la ușă și te va întreba: încotro?