Romanul Bătrânul care citea romane de dragoste (traducere din limba spaniolă de Irina Dogaru) a fost publicat la Editura Polirom în anul de grație 2015.
Scumpe domnule Sepúlveda, trebuie să îndur rușinea de a fi fost străin de numele dumneavoastră până de curând, prea de curând.
Nu știu cum a fost posibil, dar iată că a fost – credeam că nu sunt un ignorant în chestiunea literaturii sud-americane, cu atât mai puțin în chestiunea literaturii chiliene. Eram. Nu vă cunoșteam, nu vă citisem, nu știam nimic despre formidabila dumneavoastră viață, despre fantasticele dumnevoastră scrieri care acoperă tot pământul, din Patagonia până în Sahara.
Acum, privesc această întâmplare ca pe o binecuvântare de care nu mă știu vrednic. V-am citit Bătrânul care citea romane de dragoste și mi-am încălzit inima.
Scumpe domnule Sepúlveda, dragostea dumneavoastră pentru shuari și pentru Amazonia mi-a făcut bine, mi-a dat puțină speranță. E atât de greu, în mileniul III, ca un om să îi dea unui alt om, cu adevărat, puțină speranță, nu găsiți?
Scumpe domnule Sepúlveda, îmi aștept și eu ca oamenii secolului nostru maladia care îmi va șterge amintirile. Până atunci, însă, mai e, mai e. Am încă timp să mă agăț de memoria aceasta afectivă.
Sunt încredințat că voi uita multe dintre aventurile din literatura lumii, multe nume de locuri și de eroi. Pe cine voi ține minte, totuși, până la sfârșit?
Poate pe Florentino Arizo iubind-o pentru totdeauna pe Fermina Daza, în Dragostea în vremea holerei, așa cum ne-a lăsat scris domnul nostru Gabriel José de la Concordia García Márquez.
Poate pe Akaki Akakievici cu mantaua sa, înnebunit într-o căutare fără granițe, așa cum l-a lăsat scris domnul nostru Nikolai Vasilievici Gogol.
Scumpe domnule Sepúlveda, de-acum nu o să îl mai pot uita nici pe bătrânul Antonio José Bolivár, care nu știa să scrie, dar știa să citească, pe bătrânul Antonio José Bolivár în chilia lui, la masa sa înaltă, pe bătrânul Antonio José Bolivár cu placa sa dentară la care ținea ca la o minune, pe bătrânul Antonio José Bolivár ucigând o femelă de jaguar, cu infinită tristețe, pe bătrânul Antonio José Bolivár retrăgându-se din lume în acele cărți în care dragostea chiar exista, îmblânzind cruzimea speciei noastre criminale.
Și nici satul El Idilio și nici rachiul Frontera, și nici pe primarul Bălosul, acel grăsan neisprăvit, mereu lac de transpirație,om politic de factură clasică, un încurcă-lume, un oportunist, un ticălos.
Și nici pe dentistul Rubicundo Loachamin (să îndur iadul, de te voi uita vreodată, Rubicundo Loachamin, iadul să-l îndur de-mi va fi vreodată dulce amnezia!).
Și nici pe acea magnifică prostituată neagră (Josefina din Esmeraldas!) care avea trupul fierbinte, felin, și se deda cu egală plăcere amorului carnal și lecturilor în care iubirea avea final fericit.
Scumpe domnule Sepúlveda, din tot romanul dumneavoastră (care începe cu două capitole la care am urlat de plăcere! – nu, nu, nu mă ascund), cea mai dureroasă idee mi s-a părut chiar asta: vânătorul alb, cel înzestrat cu pușcă, vânătorul alb cu armele sale care scuipă foc, a distrus moartea înveninând-o cu durere.
Mă surprind tot mai des gândindu-mă la ideea aceasta, căci văd cum pe pământ coboară noaptea, iar moartea, moderni cum suntem, ne e tot mai scandaloasă, inacceptabilă.
Scumpe domnule Sepúlveda, bineînțeles că romanul dumneavoastră tot un roman de dragoste e (toate cărțile mari sunt cărți de dragoste).
Și, în definitiv, poate v-ar bucura să știți că – la trei decenii de când l-ați scris – încă se găsesc pe lume oameni care se îndrăgostesc de el, de la prima frază.
Căci, scumpe domnule Sepúlveda, cerul a rămas tot „o burtă umflată de măgar atârnând amenințător la numai câteva palme deasupra capetelor noastre“.