Titlul alternativ al articolului din mintea mea era De ce nu apare sărăcia la televizor, pentru că despre asta este vorba – despre o poveste a sărăciei, spusă în primul podcast românesc pe care îl ascult cu sufletul la gură: Satul Mădălinei, o producție „Decât o Revistă“, realizată de Ana Maria Ciobanu.
Satul Mădălinei a fost inițial un articol apărut în DoR, despre povestea unui copil care avea copil. Este vorba despre Mădălina, o fată de 16 ani, care cerșea la metrou cu un bebeluș în brațe. În urma articolului, au apărut aproximativ 100 de binefăcători care voiau să o ajute. Și pentru că Ana Maria nu s-a putut opri din a urmări povestea, a apărut, doi ani mai târziu, un serial audio, în șase episoade care spune o poveste mai complicată decât aș fi crezut posibil.
Prima oară când am auzit despre acest nou podcast reținusem atât – că e povestea unei „cerșetoare“ și a unor „donatori“. Nu prea înțelegeam de ce ar fi aproape șase ore de ascultat. Înainte să expire cele 48 de minute ale primului episod, știam deja că este mult mai complicat să înțelegi și să ajuți. Mădălina nu mai era o cerșetoare de la metrou, ci o fată mai tânără decât mine, crescută în sărăcie extremă într-un sat, rămasă însărcinată de două ori, care încerca cu disperare să nu rămână dependentă de un soț care o abuza, să nu își piardă copiii din cauza sistemului, să nu piardă tot ajutorul pe care îl primea spre cei care și-au dat seama că pot profita de asta.
Cu alte cuvinte, am început, prin vocea reporteriței, prin cele vreo zece voci ale binefăcătorilor ei și în final prin chiar vocea Mădălinei să îi fac un loc în inima mea și să o îndrăgesc.
Aici a eșuat, până acum, ideea de „sărăcie la televizor“. Pentru că de fapt la televizor se vorbește despre sărăcie, dar doar în două feluri: unul, pe fond de viori și cu ochi înlăcrimați filmați de foarte aproape, în reportaje al căror scop jurnalistic este să stoarcă mila din telespectatori; al doilea, din păcate mult prea răspândit, este mitul săracilor care stau în cârciumă sau se prefac bolnavi în loc să lucreze, hrănindu-se ca niște vampiri cu bani din buzunarele statului, sau, mai bine zis, ale românilor care sunt harnici și vrednici.
Nici una dintre abordări nu încurajează empatia, iar în lipsa ei cea mai facilă replică este „la muncă, nu la întins mâna“.
Cel mai cutremurător episod al serialului a fost pentru mine cel intitulat „Sistemul“. Începe cu o înregistrare a unui polițist care, atunci când Mădălina i-a solicitat ajutorul să își recupereze copiii, i-a replicat tăios că „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Sunt prea obișnuit cu oameni ca tine ca să…“. Și în asta a constat măiestria întregii construcții. Îndrăgind-o pe Mădălina, i-am replicat în minte: „Nu, nu și ea“. La fel am reacționat și atunci când am auzit cum au tratat-o asistenții sociali, care, în loc să o sprijine, îi urlau reproșuri și încercau să convingă donatorii să nu o mai ajute, că e degeaba. La fel și la episodul care detalia peripețiile Mădălinei prin tribunal.
Mădălina nu mai era o statistică, un figurant apărut și dispărut în două minute de la televizor, era un om care avea cel mai mare dușman în sistemul creat să o ajute. Aceasta înseamnă sărăcia pe care preferăm să nu o vedem.
În toate peripețiile ei, Mădălina a fost ajutată de peste 100 (o sută) de donatori, a fost însoțită la autorități de persoane educate și obișnuite cu sistemul, a avut avocat, consilier juridic, a avut oameni care au sprijinit-o și au sfătuit-o. Nu a fost suficient. În mod intenționat, nu am ascultat încă ultimele două episoade ale podcastului, cele care descriu situația prezentă a Mădălinei și care trag concluziile. Probabil că nu m-aș fi abținut în articol să dezvălui finalul și să închei cu un fel de morală. Nu știu răspunsul la întrebarea din titlu, dar știu că întrebarea din sufletul meu acum este „De câte astfel de Mădăline ai nevoie ca să repari sărăcia?“.