Timp de trei săptămâni am lucrat într-un hostel de backpackeri din Kuala Lumpur. Îmi ocupam cele cinci ore de program cu primirea turiștilor, redecorarea spațiilor comune, întinsul rufelor și schimbatul așternuturilor din camerele proaspăt eliberate de vreun călător grăbit.
Colegii mei – un tunisian divorțat pasionat de teoria pământului plat, o englezoaică punk fostă membră a unei trupe de circ acrobatic și o japoneză care tocmai își luase un an sabatic de la viața reală – alcătuiau un ansamblu eficient, perfect adaptat la necesitățile tipicului client de hostel: comod dar econom, volubil, singur, în căutare de mici insule în care să interacționeze liber și în care să acumuleze cât mai multe ponturi despre cât de ieftin poți călători în America de Sud, cum poți face rost de o viză de lucru în Australia sau în ce păduri din Costa Rica se mai fac ceremonii cu ayahuasca. Singurul motiv pentru care mă aflam la locul datoriei cu pricina era mercantil și mai puțin turistic: aveam câteva zile libere la dispoziție pentru a-mi reînnoi viza indiană, iar ospitalitatea malaeziană nu era deloc de ignorat – casă și masă în schimbul a câtorva ore de voluntariat pe zi și garanția interacționării cu o pleiadă de călători, poveștile lor, plus insațiabila mea dorință de a ieși din letargia verii indiene care părea că nu se mai termină.
Am descoperit platforma workaway.info mai mult din întâmplare, când căutam informații despre cum aș putea să-mi găsesc un job sezonier în Nicaragua. Acolo nu am mai plecat, dar conceptul cu pricina mi-a atras atenția: o listă de gazde din toată lumea care, în schimbul a câtorva ore de voluntariat (3-5 în medie), oferă cazare și mâncare gratuit. Poți alege dintr-o pleiadă de ocupații care mai de care mai colorate: de la recepționer la un hostel în Guatemala, la instructor de surf sau hula hoop în Africa de Sud, bucătar în Nepal, meșter de graffiti design în Berlin, social media manager printre beduinii din Iordania, web designer pe o ambarcațiune din portul Hong Kong, îngrijitor de căței abandonați în Aruba, în Caraibe, asistent de vraci în medicina chineză în pădurile amazoniene din Guiana Franceză, profesor de engleză în Tonga într-o stațiune care face excursii în căutarea balenelor cu cocoașă, ghid turistic pe plantațiile de cacao din Panama și lista poate continua la nesfârșit.
În loc să plătesc ca orice backpacker întreprinzător cel puțin 30 lei/zi pentru un pat într-un dormitor comun din hostelul unde stăteam, am avut o cameră numai pentru mine și am învățat că munca e brățară de aur, iar călătoriile nu trebuie să fie niște găuri de neacoperit în bugetul anual.
Atunci când călătoresc perioade lungi de timp, mă asigur la intervale regulate că rucsacul meu cântărește până în 10 kg și nici un gram în plus. Mă despart mai mereu ușor de orice posesiune materială atunci când mobilitatea îmi este pusă la încercare. Prefer să pot împacheta totul cu 20 de minute înainte să ies pe ușă, ideea tipurilor multiple de a ghiftui bagajul cu cââât mai multe haine mă obosește și niciodată nu am să accept să-mi urce altcineva încărcătura în raftul de sus al trenului de pasageri dintre Colombo și Kandi, Sri Lanka, Comarna sau Timbuktu.
Mi-a fost mai greu cu un an în urmă, când, ajunsă în Podicherry, colonia franceză din sudul Indiei, a trebuit să recunosc că loialul meu rucsac Samsonite și-a pierdut din vitalitate, buzunarele interioare sunt sfâșiate cu desăvărșire, iar fermoarele și-au pierdut suplețea și nu-și mai închid gura la timp. L-am golit încet, ceremonial, i-am scos brelocul cu elefant sfânt cules de la malul Gangelui, am șters petele de curry togolez de pe breteaua stângă și l-am așezat solem pe pat la plecare. Adio, camarade, rămâi cu bine.
În cămara hostelului Birdnest din Kuala Lumpur se găseau de toate și un pic mai mult: lenjerii de pat curate, detergenți, scule, medicamente și mai ales obiecte fără stăpân. Un dulap întreg găzduia valize ponosite, încărcătoare de telefon și laptop preistorice, haine de ploaie și hamace, bețe de urcat pe munte și costume de baie, ochelari de soare și sute de rupii indoneziene, creme de soare și portrete în creion, rochii croșetate și măști de scuba-diving. O adevărată comoară care nu și-a mai găsit loc în bagajele celor care nu se opresc aici. Cei care merg mai departe, urcă mai sus, lasă mai mult în urmă.
Cum alegem ce e de luat și ce nu? Care sunt algoritmii judecății de apoi a obiectelor acumulate în călătorii? De ce cartea asta da și inelul ăla nu? Fiecare din relicvele găsite în fiecare din cele zece camere ale hostelului spunea o poveste. Cineva lăsase o carte de Coelho – Învingătorul este întotdeauna singur, altcineva o poză în cuplu, un portofel rupt, un pașaport expirat sau o pereche tăbăcită de bocanci. Și fiecare lucru rămas în urmă spunea cu mult mai multe decât ar fi făcut-o o discuție amabilă în bucătăria comună a bătrânului hostel care multe văzuse și prea multe auzise despre tururile gratuite oferite de municipalitatea Kuala Lumpurului. Unele își găsesc urgent noi stăpâni, iar altele rămân pe veci în muzeul lucrurilor pierdute din Kuala Lumpur.