Ei, cum naiba sa nu fii invidios? Desi, dintr-o asa perspectiva, copilaria mea a reprezentat un trafic continuu cu prajini, plute, cirlige si fire de undita, cantitatea cea mai mare de peste am prins-o cu mina. Si asta inca n-ar fi nimic, dar – mi-am amintit la un chat recent cu Filip – ma tem ca cei mai mari pesti i-am prins pe uscat.
Tin minte precis. Era cald, cald. Vara, ca si-acum. Ma jucam cu un amic in drum, tragind o creanga dupa noi, bucurindu-ne de norii de praf care se ridicau in urma noastra. Mai iesea cite o gospodina care tocmai isi atirnase rufele la uscat si ne trimitea pe la casele noastre, ne ameninta ca ne spune lu’ mama, dar pe noi ne durea in cot. La un moment dat, am zarit o chestie ciudata pe cer. Un planor. L-am urmarit, pina am iesit din sat. Parea mic planorul. Dac-aterizeaza pe-aproape, ne-am zis ca-l luam acasa. Am parasit drumul si ne-am apropiat. Era cam mare. A venit un avion si l-a cules de pe cimp… Ne-am intors necajiti, tirindu-ne crengile, lipsiti de chef.
Apoi, catre sat, chiar in colbul drumului, ce credeti ca am vazut? Un peste mare (pe-atunci imi parea urias si, oricum, nu cred sa fi prins vreodata, cu undita, unul la fel). Viu, dind din coada ca si cum l-ai fi pus in ulei incins. La citiva metri mai incolo – altii. Doar sa mi se fi aratat Dumnezeu in persoana as fi fost mai uluit. Insa, in timp ce aparitia lui Dumnezeu in persoana cred ca m-ar fi facut s-o rup la fuga de spaima, la vederea pestilor din colb n-am mai stat mult pe ginduri – de unde vin? incotro se duc? a’ lu’ cui sint? – si am inceput sa-i „pescuiesc”, la concurenta cu amicul meu.
Tin minte precis. Tineam pestii de coada si alergam plin de solzi si de praf pina si in albul ochilor, cit puteam de repede, ca sa-i arat prada lu’ mama. Mama a ris si mi-a explicat miracolul. Secase un iaz de linga satul vecin. Au tras pestele si l-au carat cu carutele, in butoaie, la magazinul din comuna. Pestii mei nu cazusera din cer, cum eram tentat sa cred, ci din butoaie.