Am ascultat și săptămâna aceasta generoasele înregistrări documentare pe care le oferă Institutul Național al Audiovizualului (INA), din care fac parte și emisiunile din 1953-1954 ale ziaristului și producătorului radio originar din România, Robin Livio, care i-a intervievat, între mulți alți români parizieni, pe George Enescu și Eugène Ionesco. Ascultându-le, mă gândeam la haosul mediatic din România și la incapacitatea instituțiilor culturale de a urma o politică educațională consecventă și de a valorifica arhivele sonore pentru binele noilor generații. Radio România, în primul rând, la a cărui editură Casa Radio nu a mai apărut nici un disc cu ocazia Festivalului „George Enescu“. Unele excelente, publicate cu ani în urmă, se mai regăsesc măcar cu numele în catalog – fie și sub forma ce te face să zâmbești, „În stoc: Nu“. Altele, cum este Oedipe-ul dirijat de Constantin Silvestri, au dispărut cu totul.
Între timp, cu mai mult spirit comercial, Electrecord își continuă intensa operațiune de educare a publicului japonez, punând pe piață în aceeași perioadă a Festivalului „George Enescu“ o ediție a Înregistrărilor complete din România ale violonistei Lola Bobescu și, anunțată să apară, o ediție Ion Voicu în concert la Festivalul „Enescu“. În program, reluări de pe mai vechi LP-uri, concertele pentru vioară și orchestră de Prokofiev (Nr. 2, din 1961, cu Barbirolli), Beethoven (1985, cu Jean Perisson), Bruch (Nr. 1, 1981, cu Isaac Karabtchevsky), Ceaikovski (1988, cu Vjekoslav Šutej).
Nimeni nu pare să se gândească – și cine ar aproba la Societatea Radio? –să pună la vânzare înregistrări documentare, așa cum procedează INA, ale unor emisiuni și interviuri muzicale de excepție, cum au fost cele realizate de doamna Despina Peticel. Mă întreb câți le-au auzit sau citit, în cele trei volume apărute la Editura Muzicală între 1990 și 2001. Sunt voci și „destăinuiri“ care ar trebui reauzite, precum cele, aleg la întâmplare, ale lui Dimitrie Cuclin, Serafim Antropov, Ludovic Feldman, Harry Brauner, Cela Delavrancea, Constantin Bobescu, Constantin Bugeanu și, nu ultimul, a compozitorului Marcel Mihalovici. Interviul cu acesta se găsește și în volumul omagial realizat cu decenii în urmă de Valeriu Râpeanu și Alice Mavrodin, ce ar trebui și el retipărit (paginile îngălbenite ale volumului meu din ediția a II-a, 1990, încep să se fărămițeze).
Vocea lui Marcel Mihalovici, a tânărului parizian începând din 1919 și prietenul din ultimii ani de viață ai lui George Enescu, o puteți asculta deocamdată în seria de emisiuni ale lui Robin Livio, Parisien d’ou vient tu?, difuzată pe France Inter în 1953. Cum am procedat cu interviurile cu Stan Golestan și George Enescu, îl transcriu și pe acesta. Poate, într-o altă lume, Radio România Cultural va difuza aceste interviuri, iar Editura Casa Radio va realiza, în coproducție cu INA, câteva discuri documentare.
La întrebarea „rituală“ a interviurilor lui Robin Livio, Marcel Mihalovici răspundea:
— Vin de la București. Am venit în urmă cu circa 34 de ani pentru a lucra compoziția cu Vincent d’Indy la Schola Cantorum. Am fost elevul lui timp de cinci sau șase ani. Părinții mă trimiseseră pentru un an și, iată, Parisul are atâtea atracții pe trotuare. Am început să compun de la 11 sau 12 ani. Trebuie să spun că o făceam de o manieră mai mult sau mai puțin clandestină. Izbucnise războiul. Am intrat într-o bancă pe care o conduceau unchii mei la București și trebuie să spun că am aranjat să fiu plasat lângă casa de bani. De ce? Fiindcă acolo eram singur toată ziua și puteam să compun. […] Stăteam acolo, îmi amintesc, și am schițat o operă întreagă pe un text de Rabindranath Tagore. Era în 1917 sau 1918, Enescu tocmai revenise la București, după anii dificili în Moldova. Și atunci, într-o zi, mi-am luat curajul în dinți și m-am dus la el cu o grămadă de compoziții de-ale mele. El a venit într-o zi acasă la noi și i-a întrebat pe părinți dacă nu voiau să mă trimită la Paris. Nu aveam pe atunci prea multă cultură muzicală, iar d’Indy – față de care astăzi am un spirit mai critic – reprezenta pentru mine un mare maestru. Este sigur că Parisul îmi punea în față niște posibilități imense de a-mi îmbogăți (cultura), că, pe de altă parte, reprezenta o piață extraordinară de muzică.
— Publicul vrea ca muzicienii să aibă un fizic, o înfățișare, o ținută specială. Vincent d’Indy corespundea acestei definiții?
— Cu siguranță. Și îmi amintesc: era foarte înalt, avea părul lung, alb, un aer demn și nobil; îmi amintesc și că purta o pălărie mare neagră și că noi, toți elevii săi, purtam la fel pălării mari negre și părul lung.
— O altă tradiție vrea ca toți artiștii, muzicienii și ceilalți, care ajung la notorietate și bogăție, să cunoască luni, ani uneori, de viață dificilă; perioadă, de altfel, care formează amintirile care contează cel mai mult în cariera lor. Ați cunoscut și Dvs. o asemenea epocă?
— Bineînțeles, bineînțeles, am cunoscut și eu momente foarte dificile. Îmi amintesc foarte bine că am cântat într-un cinematograf, unul frecventat de numeroși domni cu caschetă. Era la Cinema de Mille Collonnes.
—În ce cartier?
— Era pe Rue de la Gaîté.
— Erați pianistul…
— Nu, nu, eram violonistul. Era și un pianist și se trăgea asupra lui: era chel, iar creștetul îi depășea puțin cortina care ne ascundea de public. La pauză, pentru acești domni cu caschetă era o mare distracție să treacă prin spatele lui și să-i dea o palmă pe chelie. Era, altfel, un om cu un vocabular muzical foarte special. Când i se părea că ajungeam la un pasaj muzical dificil, deosebit de greu, îmi spunea întotdeauna cu accent parizian: „Atenție la intestine!“. Îmi amintesc că mai era și un contrabasist, care semăna cu Clemenceau. Pianistul mi-l lăuda: „Este un vechi director al Operei – îmi spunea el. Este puțin surd, dar ce muzician!“. Și era, evident, surd, fiindcă nu și-a acordat niciodată contrabasul – și am cântat acolo mai multe luni –, întotdeauna dezacordat cu aproape un ton.
— La ora actuală vă simțiți mai mult parizian decât francez?
— Cu siguranță. Inima mea bate, desigur, pentru Franța, dar mă simt parizian.
— În ce cartier al Parisului locuiți?
— Locuiesc, firește, în Cartierul Latin.
— Despre acest Paris care a reușit să vă înghită și a făcut din Dvs. un adevărat parizian și din creația Dvs. o operă în întregime pariziană, care ar fi formula intimă pe care ne-ați propune-o?
— Aș spune că, pentru mine, Parisul e o intersecție minunată în care de secole întregi și-au dat întâlnire atâtea mari idei, unde s-au confruntat un număr atât de mare de formule estetice venite de pretutindeni și care, cernute prin spiritul acestui oraș, au dat artei care se face aici o față atât de aparte! O artă care, să o spunem, este în esență mult mai mult pariziană, decât franceză.