Aceleasi persoane, puse in fata unor rinduri sincere, scrise de un barbat care a iubit cu pasiune, intreaga viata, o singura femeie, se trag in laturi, cu mina la gura…: cum poti respinge cuvintele unui scriitor care a teoretizat „dezgroparea” momentului, dezbracarea celei mai banale scene pina la revelarea esentei sale – epifania… ? Adica, daca nici copularea nu naste epifanii, in ce naiba sa mai credem? Adica nici cacatul descris de Joyce nu e o imagine pura?
Passons…
Joyce n-a avut multe proiecte literare. A avut proiecte mari, in schimb. Nu terminase Oameni din Dublin, cind deja lucra la Portretul artistului la tinerete, spre sfirsitul caruia deja se apucase sa schiteze Ulise… Cit despre Dubliners, obisnuia sa spuna cu amaraciune ca ori n-a gasit editor, ori a gasit editor, dar tipografia nu i-a acceptat cartea, ori a gasit si tipografie, dar in prima zi a sosit un necunoscut, a cumparat tot tirajul si i-a dat foc…
Oameni din Dublin sta, incontestabil (atit cit poate fi ceva incontestabil in teritoriul asta dulce-amarui al literaturii), sub semnul mortii. Al putrefactiei. Cind nu e putrefactie morala (si atunci Joyce devine pe deplin cehovian), e moartea la propriu, citeodata infricosatoare, alta data bintuind cu o consistenta noroasa.
De la enigmaticul mort al primei povestiri (ce expresie idioata… orice mort e enigmatic), preotul care sparge potirul, la Gabriel, simpaticul intelectual de mina a doua care-si realizeaza micimea si ipocrizia in fata unei fantome, cercul (oare a retinut cineva cercul, circularitatea despre care vorbeste Nabokov in lectia despre Gogol?) nu face altceva decit sa se afunde in acel teritoriu viermanos care l-a produs pe Cicikov.
Haide sa intram in seara aceea aparent linistita de la serata batrinelor Kate si Julia: vinzoleala mare, serata a si inceput, iar Gabriel si doamna sa nu au ajuns. Nu le sta in fire sa intirzie. Camera prinde cu detasare agitatia amuzanta a batrinelor. Detasarea e lectia data de Henry James literaturii. Intra cuplul. Se fac glumite (doamnei ii ia trei ore sa se imbrace, lucru pe care domnul il uitase, se pare) – afara e foarte frig, „ninge in toata Irlanda”… Frigul navaleste afara din cutele si pliurile paltonului lui Gabriel. Stop. Frigul navaleste din pliurile si cutele… Isi aminteste cineva de mireasma fina emanata de Cicikov, acel vierme Michelin?
Mai departe. Primul incident. O vorba-n vint aruncata de Gabriel slujnicei Lily (cea care, de altfel, ii si luase paltonul de pe umeri, singura martora a aromei sale pline de prospetime) o trimite pe aceasta in cea mai adinca negura. Se pare ca totul nu e chiar atit de voios-superficial pe cit se pregatise Gabriel sa vada lucrurile. Din momentul acesta, Joyce incepe sa alterneze planurile: descrie cu minutiozitate maniaca toate discutiile imbecile ale invitatilor, dar gaseste loc si timp sa ne impinga pe sub paltonul lui Gabriel: oare cu ce a suparat-o pe Lily, oare a suparat-o pe militanta irlandeza care-i reproseaza ca scrie la „Daily Express”, oare nu exagereaza cind in timpul toastului citeaza din Browning (in fond, ceilalti sint niste inculti) etc. Intr-adevar, discursul e imbecil si savuros in acelasi timp, mai ales in momentul in care cele trei babe sint asemanate cu cele Trei Gratii.
Sintem de citeva pagini in tarimul mortii
Party’s over. Toata lumea pleaca. Iar aici se produce ruptura. Undeva, in salon, D’Arcy se lasa induplecat sa cinte. Oprita pe scari, cu spatele, Gretta il asculta fascinata. George devine nelinistit. De acum, ochii lui se transforma in camera care o urmareste exclusiv pe Gretta, inregistrind periferic conversatia celorlalti: „Era sotia lui. Sprijinita de balustrada, asculta ceva. Gabriel, surprins de linistea in care sta cufundata, isi incorda urechea, ca sa auda si el. Dar nu prea auzea mare lucru, in afara de zarva risetelor si disputei de pe treptele din fata, de citeva acorduri la pian si citeva note cintate de glasul unui barbat.
Statea nemiscat in intunericul holului, straduindu-se a prinde melodia acelui glas si privind in sus, spre sotia lui. Avea gratie si mister in atitudine, de parca ar fi infatisat un simbol. Se intreba ce simbol putea infatisa o femeie stind pe trepte, in umbra, si ascultind o muzica indepartata”. Femeia infatisa moartea.
Incercati sa va imaginati sfirsitul petrecerii: toata lumea ghiftuita, toata lumea ametita, imbujorata, prin usa intredeschisa frigul se insinueaza punind culoare in obraji celor Trei Gratii… brusc, lumina se stinge, un singur reflector lumineaza o femeie stind pe treptele scarii, de undeva, de departe, razbeste o voce ragusita, cintind stingaci.
Gabriel le spune invitatilor aflati pe picior de plecare povestea calului Johnny si a batrinului sau bunic, „un gentleman”. Calul Johnny, a carui functie era sa se invirta in cerc, pentru a pune instalatia fabricii in functiune, e reciclat pe post de cal de trasura, cu ocazia unei parade. Numai ca, ajuns intr-o piateta cu statuie (a regelui Bill), incepe sa se invirta constiincios in jurul ei. Toata lumea ride, Gabriel povesteste atit de frumos, are atita umor. Iarasi cercul. Sintem de citeva pagini in tarimul mortii. Batrinul gentleman e mort si el. Johnny la fel.
Frigul proaspat nu e altceva decit parfumul mortii
Si, ca in cazul maestrilor sai, Baudelaire si Rollinat, moartea la Joyce inseamna si germinatie. Putrefactia naste. In cazul de fata naste dorinta. O dorinta violenta pentru acea femeie misterioasa si gratioasa care e Gretta. Paginile ce redau scena camerei de hotel sint magistrale. Masculul intaritat ar vrea un mic semn, numai ca Gretta izbucneste in hohote de plins. A existat cindva, in tineretea ei, un baiat plapind, care o iubea si care a murit. A venit in fata casei ei, noaptea, in ajunul plecarii spre Dublin, si a vegheat-o in ploaie. E momentul in care derulezi si realizezi ca acel frig proaspat, care fie navalea din cutele paltonului, fie se insinua pe usa, nu e altceva decit parfumul mortii. Gabriel adoarme linga sotie, constient de propria gaunosenie datatoare de copchii si rostitoare de discursuri: „Ninsoarea se asternuse in strat gros pe crucile si lespezile strimbe, pe gratiile cu sageti ale portii marunte, pe scaietii uscati. Sufletul lui se topea incet, pe cind asculta ninsoarea lasindu-se usor peste univers – usor lasindu-se, ca o pogorire a sfirsitului lor cel de pe urma, peste toti cei vii si cei morti”.
Noapte buna.
26.06.2007 Ora 2 noaptea