De multe decenii un pianist român nu a stârnit în lumea occidentală un asemenea uragan mediatic ca Dana Ciocârlie și integrala muzicii pentru pian solo de Robert Schumann pe care a înregistrat-o live pentru casa de discuri La Dolce Volta pe 13 CD-uri și a lansat-o cu o săptămână în urmă. Choc de la musique pentru revista de specialitate „Classica“ și un articol în exergă, invitată specială la talk-show-urile lui Alain Duault la Radio Classique sau, timp de o săptămână, în Les Grands Entretiens, pe France Musique, remarcată de Radio France International și de numeroși critici, pianista și integrala ei fac zilele acestea corp comun, stârnind o admirație unanimă. Un motiv în plus de a o intervieva și pentru „Suplimentul de cultură“.
Continuarea interviului din numărul trecut
Cum ați organizat materialul în cele 16 concerte? Ați fost mulțumită sau a trebui să reveniți uneori asupra unor finisări?
Nu prea am avut posibilitatea, pentru că o condiție sine qua non era că pianul nu stătea [în sală] decât în ziua concertului. Am intervenit la anumite lucruri, dar foarte puțin. Puteam să mai rămân în sală pentru a înregistra jumătate de oră în plus după plecarea publicului, în special pentru lucruri foarte practice. Pentru că e o sală de concert într-o ambasadă, puteau exista zgomote într-un pianissimo absolut, ca de la baie sau un telefon. Deci am putut corecta asemenea lucruri.
Dacă am fost mulțumită de toate piesele: este una de care nu am fost foarte mulțumită. În plus, fusese înregistrată la trei zile după evenimentele din 13 noiembrie 2015 aici, la Paris [cele trei atentate teroriste islamice]. Într-o atmosferă atât de apăsătoare, Davidsbündlertänze, op. 6 era o piesă atât de luminoasă și plină de culori. Le-am înregistrat în 16 noiembrie și nu am fost mulțumită. Din fericire, am avut ocazia de a le reprograma și le-am recântat în iunie 2016, când le-am reînregistrat în concert integral și reținută pe disc este această a doua versiune.
La venirea sa la Paris cu câțiva ani în urmă, directorul Institutului Cultural Român se plângea – pe bună dreptate – că politica de promovare a culturii române în Franța „strălucește prin timiditate și lipsă de metodă“; domnia sa punea în discuție programările intempestive, nepregătite, pe fugă, între altele de concerte. Proiectul dumneavoastră și realizarea lui finală demonstrează – am sentimentul – că se poate și altfel. Ce părere aveți?
Mie mi se pare că întotdeauna se poate dacă există entuziasm, bunăvoință și, în special, dacă un proiect pare coerent și încarnat absolut de la A la Z; întotdeauna se pot găsi mijloace. Într-adevăr, în ce privește România în cazul proiectelor culturale de multe ori [la ICR] au probleme cu lipsa de bani sau de mijloace și evident că este foarte regretabil și dureros să constați acest lucru. Dar mi se pare că aici noi, artiștii, avem un mare rol de jucat, de a insufla energie și dorință, de a aduce mijloace cu forța noastră personală, cu proiecte individuale.
Am scris recent în „Suplimentul de cultură“ despre emisiunile la France Inter din 1953 ale unui intelectual, ziarist, actor, producător radio, originar din România, Robin Livio, intitulate Parisien, d’ou viens tu?. O întrebare standard, adresată între alții lui Stan Golestan, George Enescu, Marcel Mihalovici, era în ce măsură se simt parizieni la ani de zile după instalarea lor în Franța. V-aș pune aceeași întrebare.
Eu m-am simțit pariziană destul de rapid, pentru că m-am căsătorit foarte repede după ce am ajuns la Paris. Am ajuns în 1992 și destinul a făcut că l-am întâlnit pe soțul meu în februarie 1993 și ne-am căsătorit în septembrie, el fiind dintr-o familie de parizieni get-beget de două sute de ani. Am fost, prin urmare, catapultată în viața pariziană în mod foarte natural și rapid. Asta s-a petrecut acum 25 de ani. Nu aș putea spune dacă un tânăr venind acum din România la Paris s-ar putea integra, în acest secol XXI, tot atât de rapid. Depinde și de gradul de cunoaștere a limbii franceze.
Eu am avut mare noroc, de la șase ani am vorbit franceza, pentru că sunt dintr-o familie foarte francofilă. Unchiul meu, Livius Ciocârlie, scriitor, fusese rector sau prorector la Universitatea din Timișoara, specialitatea lui fiind franceza. De asemenea, la șase ani am avut o doamnă care mă aducea de la școală în fiecare zi și care locuise în Franța timp de 30 de ani. Primul lucru pe care mi-l spuneau toți francezii pe care i-am cunoscut era „cum de vorbiți așa bine franceza, aproape mai bine ca un francez?“. A fost un foarte mare ajutor și m-am simțit în largul meu aici imediat, de la început. Asta nu înseamnă că nu mă simt încă foarte româncă (râde copios).
România v-a rămas la suflet, cum o atestă unul din discurile dumneavoastră imprimate sub eticheta L’empreinte digitale și intitulat chiar România, cu un program de Paul Constantinescu, Enescu și Bartok.
Da, așa este. De fapt, dacă pot impulsiona sau participa la proiecte care privesc muzica românească, nu ezit și sunt prima care să spun prezent. De exemplu, aici la Paris, de patru ani, sub impulsul pianistei Alina Pavalache există „Zilele festive George Enescu“ în luna octombrie și un concurs de melodii pian-voce care se cheamă „George Enescu“, la care am participat deja și la care voi participa din nou în 2018. Mi se pare o inițiativă extraordinară. Într-adevăr, România îmi este prezentă tot timpul, zi și noapte.
La L’Empreinte digitale ați înregistrat și un CD Schubert, cu ultima sa sonată și cu cele trei piese (postume) pentru pian din 1828, cu sprijinul Fundației „Yvonne Lefébure“, pianista care i-a fost profesoară lui Dinu Lipatti. A contribuit faptul că erați româncă?
Nu, nu, nu! Yvonne Lefébure deja murise când am fost eu laureată. La acest proiect am ajuns datorită unor concursuri. În fapt, Yvonne Lefébure, care a murit fără urmași, a lăsat tot ce avea acestei fundații, administrată de doi foști elevi, un francez și o pianistă elvețiană. Ei au căutat, mergând la finale la concursuri muzicale, tineri pianiști care să fie din linia muzicală sau temperamentală a lui Yvonne Lefébure. Au venit la Concursul Pro Musicis – la care am cântat în program, de exemplu, Sonata nr. 1 de Schumann și asta știu că le rămăsese în mod special în memorie; au venit anonim în public, la finală, după care mi-au scris: „Suntem administratorii Fundației «Yvonne Lefébure», v-am ascultat și ni se pare că ați corespunde profilului pe care Yvonne Lefébure însăși ar fi fost fericită să-l cunoască; deci putem să vă ajutăm, punându-vă la îndemână mijloace pentru un proiect de carieră care ar fi important pentru dumneavoastră. Alegeți ce vreți“. Așa s-a întâmplat (râde).
Nu sunteți numai pariziană, ci și lioneză, dat fiind că predați la catedra de muzică de cameră de la Conservatorul Național de Muzică și Dans de la Lyon. Cu ce împliniri din partea studenților pe care îi creșteți și educați?
Această colaborare cu Conservatorul din Lyon este un punct extrem de frumos și luminos pentru mine. Muzica de cameră mi se pare mai ușor de predat, un pianist nu trebuie să se ocupe atât de mult de părțile tehnico-instrumentale, să le spun așa; pot să mă ocup, în schimb, numai de muzica pură, de construcție, de frazare, de elan, de atmosferă. Deci este o mare libertate pentru un pedagog de a preda muzică de cameră și, în plus, mă amuz foarte mult, deoarece grupurile cu care lucrez nu sunt numai de pian. De exemplu, am avut ca studenți cvartete de coarde, iar unul, apropo de satisfacție, Cvartetul Yako, la primul concurs internațional, la Orlando în Olanda, a luat Premiul al treilea și Premiul special pentru muzica contemporană. Pe de altă parte, există și o satisfacție pianistică, pentru că mulți din studenții pianiști care vin în cadrul ansamblurilor de multe ori îmi cer sfaturi, îmi cer să-i ascult înainte de concursuri. Mă simt foarte apreciată și foarte apropiată de studenți.
Revenind în încheiere la cofretul integralei Schumann, intenționați să o lansați și în România? Colecția va fi distribuită și acolo? Ecouri din România?
Până acum, nu! Ar fi trebuit să fac un mic turneu de trei concerte chiar săptămâna aceasta, legate de anul aniversar Lipatti. Din păcate, din motive organizatorice, turneul a fost amânat. Dacă aș fi venit, evident că aș fi adus o mulțime de discuri și le-aș fi prezentat. Nu știu ce distribuție de discuri există în România. Distribuția internațională a casei La Dolce Volta este asigurată de Harmonia Mundi și nu știu cât este de prezentă în România. Dar, aproape sigur, anul viitor voi veni pentru anul cultural franco-român și atunci puteți fi sigur că o să se vorbească și despre Schumann.