Svetlana Aleksievici (din Belarus), laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, trebuia să participe la FILIT, dar probleme de sănătate au împiedicat-o să ajungă în capitala culturală a României.
Scumpă doamnă, sper ca rândurile mele să vă găsească într-o bună stare de sănătate. Vă scriu de la Iași, în ultima zi a Festivalului de Literatură și Traduceri. Plouă. Traversez ploaia aceasta și mă gândesc la domnia voastră.
M-am plimbat îndelung pe colinele acestui oraș pe care prea puțin îl cunosc, ca și cum ar fi dintr-o altă țară, și poate chiar dintr-o altă țară este el, căci aici am întâlnit oameni care trăiesc viața pășind de la o carte la următoarea, ca și cum ar urca în înalt, urmând o scară. Și e rar, e tot mai rar, aici, la noi.
Scumpă doamnă, mi-aș fi dorit foarte mult să vă întâlnesc și să vă strâng mâna cu care ați scris Dezastrul de la Cernobâl, deși, la drept vorbind, în secolul XXI adevărul e că scriem cu amândouă mâinile, pe dispozitive moderne.
Așadar: mi-ar fi plăcut să vă strâng amândouă mâinile, ba chiar să vă și îmbrățișez. Scumpă doamnă, cărțile domniei voastre m-au încântat și m-au răscolit și m-au lăsat cu cortina de fier a atâtor întrebări fără răspuns.
Scumpă doamnă, mi-ar fi plăcut să vă întâlnesc întâmplător pe străzile secundare ale orașului Iași, dar înțeleg că păstrăm șanse să se întâmple așa ceva în anul care va urma. E un motiv care îmi dă speranță că și anul viitor merită totuși îndurat.
Scumpă doamnă, a fost foarte frumos, aici, la Iași, am ascultat o noapte întreagă poezie și am reținut versul unui poet care a văzut un animal mic pe stradă, un animal mic care părea că știe exact unde merge, așa că poetul l-a urmat. Auzind versul acesta, m-am gândit, nu știu de ce (sau poate că știu de ce), la ultimii ani ai Uniunii Sovietice.
Într-o altă poezie, se cobora cu metroul din Moscova în adâncul rostului omului pe (și sub) pământ, și din nou m-am gândit la dumneavoastră.
Am fost cândva la Minsk, în Belarus, și nu îmi e rușine să mărturisesc: am băut un pahar în plus și am rugat doi violoniști să-mi cânte Internaționala din viorile lor. Deasupra noastră încă era o statuie de-a tovarășului Vladimir Ilici Lenin. Lenin ne privea cu reproș, dar și noi îl priveam cu reproș pe Lenin.
Aici, la Iași, scumpă doamnă, am auzit un alt laureat Nobel, un chinez emigrat în Franța, căruia toți, deși este aproape octogenar, îi spunem pe numele său mic (iar numele său mic este Gao), vorbind despre respingerea tuturor dictaturilor. Are dreptate Gao: și dictatura proletariatului, și dictatura capitalului sunt barbarii în contra libertății omului. Și iar m-am gândit la dumneavoastră și la vremurile second-hand, despre care atâtea ne-ați lăsat scris.
Obosit să ascult atâția și atâția oameni inteligenți, am intrat într-o biserică și am aprins o lumânare la vii și apoi am aprins o lumânare la adormiți, deși nu cred neapărat în Dumnezeu (dar nici în absența lui Dumnezeu). Mai departe am înaintat către un magazin cu de toate, în fața căruia se vindea porumb copt, precum și vin fiert se vindea. Și dinspre un radiocasetofon cu CD, spânzurat de o tarabă, răzbătea către amurg o baladă rusească. Era un șlagăr, poate. N-am fost niciodată atât de aproape de Est. Dar, auzind-o, am simțit ceva în inimă și iar m-am gândit la dumneavoastră.
Scumpă doamnă Svetlana Aleksievici, gata!, a căzut noaptea, FILIT s-a încheiat, ceilalți își numără amintirile. De-acum se vor lăsa pradă melancoliei, nostalgia îi va sfâșia, poate. Iar eu număr zilele până la anul ce va să vină, când păstrez nădejdea că vă voi întâlni.
Am ceva să vă spun.